21 martie 2013

Ernst Krenkel, RAEM
sau
  Arta supravieţuirii   
                                    
                                       Motto: Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri.
                 (Miron Costin în «Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace»)


Eram încă radioamator receptor neautorizat când în banda de 40 de metri am auzit un indicativ ciudat: RAEM. Lucra cu staţii europene, operatorul era Ernst, QTH-ul Moscova. Telegrafia sa cu manipulator simplu era îngrijită, calmă, de bună calitate. Ulterior am aflat din revista «Radioamatorul» că deţinătorul indicativului era un vestit explorator polar, Ernst Krenkel. Iar atunci când ajunsesem deja fericitul posesor al indicativului de SWL YO2-1117 i-am trimis şi un QSL şi am primit prin birou după o vreme răspunsul său, un QSL ca cel de alături, care la loc de cinste menţiona cu litere mari şi UPOL, indicativul folosit de operator în expediţia la Polul Nord.
Era suficient pentru a înfierbânta imaginaţia oricărui radioamator, într-o vreme în care operarea din regiuni îngheţate, pustii, ostile prezenţei omului era considerată o cutezanţă apreciabilă. Nici în zilele noastre astfel de expediţii nu sunt lipsite de riscuri.
Memoria lui Krenkel este şi acum cinstită în Rusia, iar o simplă căutare pe internet relevă că numeroase reviste şi saituri din lume i-au acordat atenţia cuvenită unui operator temerar, care a înscris o pagină memorabilă în istoria radioului. Articolul de faţă conţine detalii şi fotografii provenind din mai multe surse (Wikipedia, Google Images, articolul «Ernst Krenkel» de Yuri Manukowski RW3GA (R5GM) publicat de Radio Amateur Oldtimers’ Association în traducerea lui G4AYO, un articol scris de amatorul indian Sandeep Baruah VU2MSY, saitul uriaşei arhive istorice şi de QSL-uri din Austria DokuFunk, RAEM.SRR.ru, etc.), pagina QRZ.com, dar mai ales şi în primul rând din excelentul studiu al lui Alf Lindgren SM5IQ Ernst Krenkel – no ordinary amateur, al cărui autor mi-a acordat cu multă amabilitate permisiunea de a folosi informaţii din materialul său pentru acest articol şi pentru care îi sunt recunoscător. Alf l-a întâlnit personal pe Krenkel cu ocazia primului campionat european de «vânătoare de vulpiۚ» (RGA) care s-a desfăşurat în 1961 sub organizarea sa în împrejurimile capitalei suedeze Stockholm şi ulterior a fost invitat de Krenkel la Moscova şi la «dacea» sa de la ţară. Numeroase detalii ale cuprinzătorului său articol se bazează pe relatările acestuia.
Dacă motivele notorietăţii lui Krenkel ar trebui concentrate doar în câteva rânduri s-ar putea aminti că a salvat 104 de vieţi după un naufragiu în Arctica, a fost unul din cei patru oameni care a trăit timp de 274 de zile pe o banchiză flotantă în drumul ei de la Polul Nord spre Groenlanda, a obţinut un doctorat onorific în ştiinţe geografice, i s-a decernat înaltul titlu de  Erou al Uniunii Sovietice, a servit mulţi ani ca preşedinte al Radioclubului central al URSS cu sute de mii de membri, club care îi purta numele, la fel ca actualul Radioclub central al Rusiei. După numele său a fost botezată o insulă a arhipelagului Severnaia Zemlea, un observator hidrometeorologic polar de pe insula Heys din Franz Josef Land, o stradă din Moscova, Colegiul tehnic de comunicaţii din St. Petersburg şi un vas al Serviciului de cercetări hidrometeorologice.
Ernst Krenkel s-a născut la 11 decembrie 1903 în Bialistok dintr-o familie săracă aparţinând micii comunităţi vorbitoare de limbă germană din Rusia. Tatăl său preda germana şi latina. În 1917, la vârsta de 17 ani Ernst repara plite pe kerosen, maşini de tocat carne şi cărucioare de copii. În 1920 a absolvit un curs de operator radio, a petrecut o iarnă pe Novaia Zemlea şi doi ani în Armata Roşie ca operator telegrafist şi ... gornist (un gornist netalentat, după cum recunoştea singur).
Undele scurte nu se bucurau de prea mare apreciere, iar din Arctica nu fuseseră vreodată încercate. Krenkel l-a convins pe un profesor de la Laboratorul Lenin să-i pună la dispoziţie echipament radio, sugerându-i că Marina rusă ar dori să-l testeze în Arctica. Apoi s-a dus la Leningrad pe propria sa cheltuială şi le-a spus generalilor că dacă există un loc pentru el într-o expediţie polară problema echipamentului e deja rezolvată. O stratagemă care a dat rezultate! În Arhangelsk l-au considerat nebun, exista convingerea că prin intermediul acelor mici cutii nu se puteau realiza legături radio cu Rusia continentală. Cu toate acestea la câteva ore de la debarcarea sa pe Novaia Zemlea Ernst a contactat Baku, iar ulterior întreaga lume. Nimic suprinzător, am zice noi acum, însă pe vremea aceea performanţa părea aproape incredibilă.
În iarna anului 1930 Krenkel şi alţi şase expediţionari se aflau pe Franz Josef Land. Ernst opera în acel moment cea mai nordică staţie radio din istorie cu indicativul RPX. La 12 ianuarie a realizat o legătură cu expediţia antarctică a contraamiralului Byrd aflată la antipozi, la acea vreme un record de comunicaţie la mare distanţă prin undele radio! QSO-ul a avut loc în banda de 42 metri, cu un output de 250 de waţi ai lui Krenkel şi cu 750 de waţi ai emiţătorului lui Byrd. Staţia expediţiei americane era operată de Howard Mason cu indicativul WFA.
Sovieticii doreau să folosească dirijabile în Arctica, deşi tentativa generalului italian Umberto Nobile s-a soldat cu un eşec dezastruos. Krenkel s-a dus la Friedrichshafen, patria zepelinelor germane. Pornind de acolo şi operând staţia radio la bordul dirijabilului Graf Zepelin  a făcut o călătorie de 13000 de km. în 104 ore, prin survolarea arhipelagului Franz Josef Land, a capului Celiuskin, a insulei Dickson, a oraşului Arhangelsk, pentru a ateriza în final la Berlin. Mai târziu a operat de la bordul celui mai mare dirijabil rusesc W-3 şi a urmat cursul spărgătorului de gheaţă Sibiriakov pe întreaga coastă a Siberiei.

Pierderea spărgătorului de gheaţă Celiuskin
Pasajul nord-estic era important. De-a lungul coastei siberiene trăiau vânători, funcţionau staţii meteo – oameni care aveau nevoie să fie aprovizionaţi cu alimente, îmbrăcăminte, maşini şi medicamente. La 16 iulie 1933 vasul a ridicat ancora, avându-l pe Krenkel operator radio şef. La bord se aflau mecanici, tâmplari şi alţi meseriaşi care urmau să-i înlocuiască pe cei staţionaţi pe insula Wrangel. Vasul înainta din ce în ce mai greu şi în cele din urmă a fost blocat de gheţuri. Era clar că toată lumea trebuia să coboare. S-au descărcat la repezeală lăzi şi cutii cu orez, conserve, zahăr, lămâi, ceapă, pături, haine îmblănite, corturi etc. Deodată corpul vasului a fost lovit puternic de sloiuri. Prova era deja prinsă sub gheaţă. Conducătorul expediţiei Otto Schmidt i-a predat căpitanului logul vasului şi observaţiile ştiinţifice şi i-a cerut lui Krenkel să transmită un mesaj de primejdie. Acesta l-a transmis, şi-a strâns echipamentul radio şi l-a transportat pe banchiză. Vasul s-a înălţat aproape vertical, din coş izbucni un nor de fum negru, apoi s-a scufundat. Liniştea s-a aşternut asupra apelor întunecate. Era 13 februarie 1934. 104 oameni, bărbaţi şi femei, trebuiau să campeze pe gheaţă. În «cortul radio» locuiau Otto Schmidt, Ernst Krenkel şi alţi trei expediţionari.
«La 24 februarie mi-am instalat aparatura pe o masă înjghebată din scânduri» – îşi aminteşte Krenkel în cartea sa de memorii «Erinnerungen» (Amintiri) , scrisă în limba germană (!) şi folosită în URSS şi ca manual de lectură şcolară. Era înainte de izbucnirea celui de al II-lea Război mondial. Memorii la vârsta de 37 de ani? Însă el trecuse deja prin mai multe încercări decât alţii în întreaga lor viaţă. «Pe masă stăteau emiţătorul şi receptorul, iar acumulatorii dedesubt. Masa era sanctuarul meu. Mă supăram foarte tare atunci când cineva încerca să pună pe ea o ceaşcă de ceai sau o conservă. În cort aveam un mic reşou pe kerosen şi o lampă. La ora 05.30 Ivanov aprindea reşoul şi topea zăpadă pentru ceai. Mă sculam cu câteva minute înainte de ora 6 şi schimbam rapoarte meteo cu staţia de coastă la ora 6.00.»
Avioane de mici dimensiuni puteau transporta cu un zbor câteva persoane la ţărm atunci când vremea era favorabilă atât în tabără cât şi la Cap Vankarem, situat la circa 230 de km. Primele persoane evacuate au fost femeile şi copiii, printre ei şi unul de doi ani! Operaţiunea de salvare n-ar fi fost posibilă fără comunicarea prin radio. Krenkel trebuia să-şi întreţină aparatele cu mare grijă. Nopţile în cort temperatura cobora sub 0ºC, iar când reşoul era aprins în interiorul echipamentului rece apărea umezeala. «Eram nevoit să dezmembrez aparatele, să curăţ contactele şi să las componentele să se usuce lângă reşou. În timp ce mă ocupam de asta nimeni nu avea voie să-mi vorbească, înjuram şi bombăneam de unul singur. Schmidt stătea tăcut, ştia că salvarea noastră depindea de echipamentul radio.»
În noaptea dinspre 8 spre 9 aprilie sloiurile au exercitat o presiune puternică asupra banchizei, pilonul antenei a fost salvat în ultimul moment, au urmat apoi câteva zile cu vreme favorabilă şi s-au făcut o dată chiar şi trei zboruri dus-întors pentru evacuarea sinistraţilor. La 12 aprilie (după 7 săptâmâni de la naufragiu) pe gheaţă mai rămăseseră doar şase oameni, printre ei fireşte şi Ernst Krenkel. Acesta i-a povestit lui Alf Lindgren SM5IQ că ultimii expediţionari au fost nevoiţi să dea foc hainelor lor îmblănite pentru a semnaliza pilotului cu fum locul în care trebuia să aterizeze, căci lemnele de foc se terminaseră.
După alte câteva misiuni pe insule pustii şi îngheţate ale Arcticii ruse în mai 1936 Krenkel a primit ştirea că fusese numit comandant adjunct al plănuitei expediţii a lui Papanin la Polul Nord – la vremea aceea una dintre cele mai importante şi periculoase aventuri din istoria cercetărilor polare.

La Polul nord
Ajunşi pe insula Rudolf expediţionarii au trebut să aştepte până la 21 mai o vreme mai favorabilă. Au instalat pe avion tălpicile de aterizare pe gheaţă şi au turnat apă fierbinte pe aripi pentru a topi gheaţa formată pe ele.  La zece ore de la decolare pe insula Rudolf s-a recepţionat un mesaj laconic transmis de Krenkel: «Aici UPOL. Vă recepţionez tare şi clar». Fusese deja instalat cortul de dormit, un cort pentru staţia radio, unul pentru laboratorul hidrologic şi se ridicase şi pilonul pentru antena radio. Se aflau pe o banchiză de gheaţă, la Polul Nord. Până la 26 mai au mai fost aduşi 35 de cercetători şi 10 tone de materiale. Cu două săptămâni mai târziu cei mai mulţi dintre exploratori au fost retraşi, pe banchiză au mai rămas doar patru persoane: liderul expediţiei Ivan D. Papanin, hidrologul Piotr P. Şirşov, magnetologul Eugen K. Fedorov şi operatorul radio Ernst Krenkel.
Krenkel povesteşte: «Toţi membrii expediţiei manifestau un respect deosebit pentru echipamentul meu radio, unica noastră legătură cu lumea exterioară. Nimănui nu-i era permis să se atingă de ceva de pe măsuţa mea din cort. Emiţătorul şi receptorul stăteau în cutiile lor, pentru situaţia în care ar fi trebuit să părăsim tabăra pe neaşteptate. De multe ori dormeam doar trei ore pe noapte din cauza programului de comunicaţii radio. Papanin era uimit de capacitatea mea de a adormi aproape instantaneu – o bună însuşire pentru un telegrafist!» 
În puţinul său timp liber el contacta staţii de radioamator din toată lumea. După 274 de zile banchiza lor flotantă ajunsese deja în dreptul coastelor nordice ale Groenlandei, după ce a parcurs 2600 de kilometri, însă până la sfârşitul lui septembrie 1937 se parcurseseră doar 200 de mile. Apoi viteza de deplasare a crescut, la începutul lui ianuarie 1938 au fost lăsate în urmă primele o mie de mile. După un viscol puternic banchiza s-a crăpat în trei fragmente, sosise deja momentul ca expediţia să fie urgent întreruptă. Însă spărgătorul de gheaţă «Ermak», care trebuia să-i salveze pe expediţionari din situaţia lor precară se afla în reparaţii în Kronstadt. Evacuarea lor s-a realizat cu vasele «Taimir» şi «Murmaneţ» care au pornit spre banchiză din Murmansk. La 19 februarie Krenkel şi-a transmis ultimul mesaj prin radio şi a închis staţia.
Iată cuvintele de încheiere ale cărţii lui Krenkel:
«A fost un moment de neuitat atunci când Taimir şi Murmaneţ şi-au croit drum spre noi. Am părăsit emoţionaţi banchiza pe care petrecuserăm 274 de zile şi i-am întâlnit pe prietenii noştri care urmau să ne reconducă spre lumea cea mare.»

La jumătatea lunii mai «Papaninii» au ajuns la Leningrad, dar au trebuit să aştepte trei zile pe vas. Tocmai se pronunţaseră sentinţele în procesul public împotriva lui Buharin şi Rukov, cunoscut sub numele de «Procesul celor 21», iar propaganda de stat a considerat că ceremonia de primire a eroicilor cercetători polari trebuie amânată. Comsomolistul (membru al Uniunii Tineretului Comunist) Stepan Podlubny, ajuns dintr-un devotat comunist un critic al regimului din momentul în care propria sa mamă a fost aruncată în închisoare ca o descendentă dintr-o familie de  kulaci (chiaburi), scria în jurnalul său secret, publicat în 1996: «18.03.1938. În timp ce scriu aceste rânduri la radio cântă mari orchestre, e omagiată echipa care a revenit de la Polul Nord ... Această zarvă artificială poate că cei patru o merită, nu ştiu, însă ea are darul de a deturna atenţia oamenilor de la necesitatea de a gândi politic. Alaltăieri au fost executaţi membrii grupării din jurul lui Buharin, Rukov, Jagoda şi Krestinski.»

Arta supravieţuirii
În ciuda atâtor ierni arctice adăpostit în tabere primitive, a decolărilor şi aterizărilor pe gheaţă, a scorbutului contractat pe o insulă pustie, a naufragiilor, a viscolelor şi a zilelor şi nopţilor petrecute pe banchizele ce se sfărâmau Ernst Krenkel nu numai că a supravieţuit, dar până în 1948 a reuşit să-şi menţină în permanenţă semnalele în eter. El a supravieţuit şi epocii staliniste, ceea ce era o performanţă chiar mai mare decât aceea a supravieţuirii în iernile arctice. Însă a dobândi notorietate şi a deţine o funcţie înaltă reprezenta în acele vremuri un risc, cu atât mai mult cu cât dintre cei patru membri ai expediţiei lui Papanin el era singurul care nu era membru al Partidului Comunist.
Între 1948 şi 1956 manipulatorul lui Krenkel a amuţit. S-au făcut deseori presupuneri privind cauzele acestei tăceri. Abia după dezmembrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1993, la a 90-a aniversare a zilei de naştere a lui Krenkel fiul său Teodor a dezvăluit într-un interviu revistei «Radio» adevăratele împrejurări:
«Anul 1948 a fost de neuitat pentru tatăl meu, pentru noi toţi. Era anul luptei împotriva "cosmopolitismului". La indicaţia personală a secretarului Comitetului Central al partidului G.M. Malenkov tata a fost dat afară de la Radioclubul central al URSS şi eliberat din funcţia de şef al staţiilor polare din cadrul Administraţiei căilor maritime din Marea Nordului. Totodată i s-a interzis să mai iasă în eter. Aceasta a constituit pentru el o teribilă lovitură, pentru că l-au privat de activitatea sa preferată. 
În vara anului 1956 RAEM a revenit în radioamatorism după o întrerupere de opt ani. Tatăl meu avea 53 de ani, eu 16. Îmi aduc bine aminte de ziua în care a pornit emiţătorul şi a lansat pentru prima oară din nou un CQ. Dispunerea echipamentului pe veranda vilei noastre era tipică pentru vederile sale conservatoare. Pe masă nu era decât un ceas deşteptător şi manipulatorul, ambele prinse cu şuruburi în tăblia mesei, ca antenă era suficient un long wire, un simplu fir de sârmă.
Tata a rămas întreaga viaţă un telegrafist. Fonia nu-l interesa, şi nimeni n-a putut să-i schimbe această idee. Era în stare să stea la staţie până noaptea târziu, însă nu-i plăcea să dea lucrurile peste cap şi să treacă în grabă de la un QSO la următorul. În timpul desfăşurării câte-unui concurs, mai ales la sfârşiturile de săptămână, nici nu deschidea staţia. Îşi completa QSL-urile cu mare grijă, iar în corespondenţă era un partener de nădejde.»

Trebuie spus că şi ceilalţi trei «papanini» au suferit persecuţii similare. După decesul lui Stalin în 1953 la conducerea partidului comunist a ajuns Nikita Hrusciov. Cu ajutorul lui A. N. Bulganin Krenkel a obţinut un loc de muncă destul de inferior, ca laborant, însă în 1956 a fost reabilitat, reputaţia şi onoarea sa au fost restabilite, i s-a restituit autorizaţia de radioamator şi a devenit şef al Federaţiei Sportului Radio a URSS, funcţie pe care a deţinut-o între 1959 şi 1971 şi în care şi-a dedicat eforturile popularizării şi dezvoltării radioamatorismului în ţara sa.

În mai 1960 Ernst Krenkel a vizitat nou-înfiinţatul radioclub din Schkeuditz, lângă Leipzig. Cu acea ocazie Günter DL3XM a realizat o scurtă înregistrare, un extras din cuvintele rostite într-o germană fluentă cu accent rusesc de Krenkel: http://www.alast.se/raemkort.mp3
«Indicativul meu are ceva special. Nu se aseamănă cu celelalte indicative. Eu folosesc fostul indicativ al spărgătorului de gheaţă naufragiat Celiuskin R-A-E-M. Toţi amatorii din lume cunosc acest indicativ şi atunci când îl aud ei ştiu că la manipulator se află Krenkel.» Obişnuia să spună acest lucru tuturor, a scris chiar şi o carte intitulată «Indicativul meu e RAEM». Cu adevărat, era pe deplin îndreptăţit să se mândrească cu el.
Ernst Krenkel a murit la 8 decembrie 1971 şi este înmormântat în cimitirul Novodevici din Moscova.



                                    Dirijabilul Graf Zepelin la Franz Josef Land

      
Pe gheaţă după scufundarea vasului Celiuskin

                                            Ivanov şi Krenkel în cortul radio

                                                        Cortul radio UPOL


                Ernst Krenkel (al treilea din stânga) şi Otto Schmidt (la mijloc) 
              împreună cu piloţii la inaugurarea staţiei flotante de la Polul Nord
                                                           (6 iunie 1937)

                                          Krenkel operând în expediţia UPOL


                Drumul banchizei flotante de la Polul Nord până în Groenlanda

                                          Krenkel acasă în Moscova în 1958





 Receptorul lui Krenkel RCA AR-88-F, expus acum în muzeul RKK din Moscova


                    Krenkel în radioclubul din Schkeuditz, Germania (mai 1960)
                          Krenkel cu fiul lui Alf Lindgren SM5IQ (Suedia, 1961)

                                                 Mormântul lui Ernst Krenkel


(Traducere, documentare şi prezentare de YO4PX. Sursele sunt menţionate în text)


Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved