CALENDAR 
           DX
            LINKURI UTILE                
                                GHID DE CONVERSAŢIE PENTRU RADIOAMATORI
                            PRESCURTĂRI UZUALE ÎN TRAFICUL DE TELEGRAFIE
                                                         110 PAGINI DESPRE RADIO

30 septembrie 2016

Tehnici şi tehnologii în domeniul TIC
de Gheorghe (Tavi) Oproescu, YO4BKM

TI sau tehnologia informației, un termen din ce în ce mai folosit de o bună bucată de timp, se numește corect TIC, tehnologia informației și a comunicațiilor, pentru simplul fapt că fără comunicații nu există nici informații. Informații care să fie comunicate au existat de când lumea, cu sau fără a conștientiza că se aplică sau nu o anumită tehnologie deși se foloseau o serie de procedee pe care le-am putea categorisi azi ca tehnologii, mai rudimentare sau mai evoluate, dar mereu supuse perfecționării.
Așa s-a parcurs un lung drum de la discursurile în Agora sau în Forum, trecând prin presă și ajungând azi până la radioteleviziune, dacă mă refer numai la informațiile publice. Cât despre cele confidențiale, este firesc să fie mereu acoperite de secrete.

În activitatea sa omul a căutat să se ajute de unelte care să-i facă munca mai ușoară. Dacă o perioadă de timp pe câteva milenii uneltele au fost folosite pentru lucrări fizice, perfecționându-se de la pârghie la mașinile de forță, pe parcursul ultimelor trei-patru secole omul a început să creeze și mașini care să gândească în locul lui sau, cel puțin, să-l ajute la activitățile cerebrale. De la mașina de calcul a lui Pascal din 1645 la microprocesor s-a produs, în mai puțin de patru secole, un salt la fel de mare cu cel produs pe parcursul mileniilor de la pârghie la macara, de la la opaiț la becurile cu LED, de la amnar la reactorul atomic.

Până acum două-trei decenii mașinile de calcul erau folosite exclusiv la rezolvarea problemelor care necesitau vehicularea de date voluminoase sau folosirea de formule greu de rezolvat manual. La început aceste mașini erau mecanice sau electromecanice. Primele calculatoare cu adevărat electronice au fost construite în jurul anului 1950. Începutul a fost făcut de calculatorul ENIAC (Electronic Numerical Integrator And Computer) și, după cum se arată în https://ro.wikipedia.org/wiki/ENIAC, avea 17.468 de tuburi electronice, 7.200 diode cu cristal, 1.500 relee, 70.000 de rezistoare, 10.000 de condensatoare și aproximativ 5 milioane de conexiuni lipite manual. Cântărea 27 t, și avea aproximativ 2,6 m pe 0,9 m pe 26 m), ocupa o arie de 63 m², și consuma 150 kW. Intrările de date se făceau printr-un cititor de cartele perforate IBM și un perforator de cartele IBM reprezenta principalul dispozitiv de ieșire pentru a putea fi folosite ca intrări pentru alte aplicații. Dar numărul lor destul de redus, programarea foarte greoaie cât și puținii lor beneficiari fac să nu poată fi înscrise pe lista calculatoarelor electronice general utilizabile.


(Credit U.S. Army photo)

În perioada 1960-1970 semiconductorii iau din ce în ce mai mult locul tuburilor electronice iar dimensiunile calculatorului au început să scadă semnificativ, dar tot ocupau un spațiu de câțiva zeci de m3În 1964, când  terminam liceul, dispozitivele semiconductoare erau folosite în construcția de echipamente electronice, dar tuburile electronice dețineau încă o pondere mare, de cel puțin 50%. În 1968 apar primele circuite imprimate fabricate industrial, ceea ce a permis miniaturizarea în continuare a echipamentelor electronice, iar calculatoarele electronice puteau funcționa într-o cameră a unui apartament. Vor mai trece șase ani până ce apare microprocesorul pe 8 bit, ceea ce a permis abordarea construcției calculatorului electronic capabil de a fi programat mult mai comod, folosind limbaje evoluate. Până atunci programarea unui calculator se făcea prin cablarea circuitelor fizice, fie cu pistolul de lipit, fie cu sute de comutatoare basculante sau cu jackuri.

Până în 1969 am fost student, timp în care am folosit la calcule rigla de calcul și abacul, da, cu abacul rezolvam integrale „idioate” pentru care trebuiau făcute sute de adunări, și acum le rezolv la fel, dar sutele de adunări făcute manual devin sute de mii și le programez pe un calculator. În unul din filmele care au avut ca subiect misiunea Apollo 13 am văzut că la bord se folosea rigla de calcul, singurul calculator portabil de atunci.
În deceniul 1970-1980 calculatoarele electronice programabile cu cartele perforate au apărut și la noi în țară. Erau cât un șifonier, cu instalații de climatizare, imprimantă cât un bufet, cititor de cartele, câteva unități de bandă magnetică, câteva unități de discuri magnetice cu o memorie „enormă” de câțiva MB, o memorie RAM de 256 kB, viteza de sute de kHz. Plus săli cu zeci de mașini de perforat cartele, mari cât un pupitru de școală. Costând cât câteva zeci de autoturisme un astfel de calculator era deținut numai de centre de calcul care deserveau sute de beneficiari pe bază de contract, mulți beneficiari  aveau un așa-zis „oficiu de calcul” cu două-trei mașini de perforat, câțiva programatori și dactilografe spacializate în perforarea cartelelor, aceștia realizau pachetele de cartele perforate care conțineau practic rezolvarea problemelor din firmă, apoi duceau cartelele la centrul de calcul unde erau rulate prin calculator. Centre de calcul mai aveau și marile combinate sau uzine. Personal am folosit rigla de calcul până în 1975 când am putut cumpăra un calculator de buzunar cu toate operațiile matematice, eram în Germania la doctorat, a costat atunci 300 DM. A fost un mare salt pentru mine.

La momentul acestui salt s-a încercat aplicarea unei anumite strategii în raport cu mașinile de calcul, numai că această strategie a dispărut repede. Eram doctorand în Germania într-o catedră de mecanică, organe de mașini, rezistența materialelor unde studenții, la examene, trebuiau să rezolve și aplicații concrete. Ei bine, acolo unde un calculator de buzunar costa mai puțin decât bursa lunară a unui student (500 DM iar eu ca doctorand cu bursă aveam 1250 DM), pe ușile sălilor de examen era pus anunțul „Rechenschieber ist mitzubringen” sau „Taschenrechner ist nicht gestattet”, adică „De adus rigla de calcul” sau „Calculatorul de buzunar nu este permis”, rezolvarea problemelor trebuia făcută numai cu rigla de calcul. Motivul era clar: calculatorul duce la pierderea simțului de evaluare, deosebit de important pentru un inginer sau un economist, când socotești cu rigla de calcul sau cu abacul aplici și niște reguli ca să afli ordinul de mărime al rezultatului, la calculator acest lucru dispare. Dar, sub presiunea societății, dar și a curentului de ”mai repede, cât mai repede”, a trebuit să se renunțe la aceste interdicții. În 1980 am avut acces la primul calculator cu cartele perforate, era necesar deoarece aveam de făcut milioane de calcule pentru a dezvolta teoriile mele cu privire la roțile dințate și pe care le-am publicat, inclusiv pe continent american. Au fost suficiente două săptămâni de exersare după o carte a lui Petre Dimo, „Programarea în Fortran” ca să-mi fac softurile proprii. Așa făceau pe atunci toți inginerii, economiștii, fizicienii, matematicienii, nu existau softuri specializate pe problemele pe care trebuiau să le rezolve. Particularitatea acestei epoci care a durat până prin 1995 a fost că programatorul (softistul) era un inginer, fizician, matematician etc care cunoștea foarte bine ce problemă are de rezolvat și, pentru aceasta, el trebuia doar să învețe tehnica de programare, practic o limbă străină foarte redusă ca lexic și sintaxă. Existau - și există – informaticieni profesioniști, aceștia se ocupau de la început de lucrări strict în domeniul TI. În primul rând ei au avut sarcina să facă să funcționeze centrele de calcul când au început să fie puse în funcțiune, au lucrat ca analişti programatori sau ca analişti de sistem, au achizitionat sisteme de operare și le-au implementat, au racordat periferice etc. Tot ei formau nucleele oficiilor sau centrelor de calcul din întreprinderi unde rezolvau probleme specifice firmei în care lucrau, cele mai răspândite fiind în domeniul salariilor și financiar-contabil. Între timp au apărut calculatoarele mai mici, precum I102, Coral, la care intrările se făceau de la tastaturi dublate de monitoare inteligente dotate cu coprocesor, apoi din ce în ce mai mici până la PC-uri din generațiile vechi (Felix PC, Junior, Cub-Z). În această epocă, cuprinsă între 1986-1995 numărul de informaticieni licențiați era comparabil cu cel al inginerilor, fizicienilor, economiștilor specializați în programare. Toți aveau acces la calculatoarele firmei unde lucrau, numai că personal am observat tendința informaticienilor de a monopoliza lucrările pe calculator. Lucram la o întreprindere care fabrica motoare electrice, dotată cu ce este mai modern în tehnică de calcul. Printre sarcinile de producție a apărut și realizarea de produse soft care să fie aplicate în proiectarea constructivă și tehnologică din firmă, aceste sarcini au fost transferate la centrul de calcul unde lucrau numai matematicieni și informaticieni. Noi, cei din comparticmentele tehnice, am primit dispoziție să le punem la dispoziție caiete de sarcini, metodologii de proiectare și orice ca să poată realiza aplicațiile necesare. Aplicații care nu au putut fi făcute decât după ce au fost preluate de compartimentele tehnice, personal am omologat proiectarea angrenajelor, a tehnologiei de fabricare a lor și a sculelor special necesare fabricării, o aplicație numită PANDA (Proiectare ANgrenaje și DAnturi), omologată până în centrala industrială. Alți colegi au realizat proiectarea integrală a sculelor speciale, timpul de proiectare fiind redus de la ore la secunde. Făceam asta pe calculatoarele I102 sau Junior-TPD, fără AUTOCAD-ul care era încă în fașă. A fost ultima victorie obținută de non-informaticieni în lupta cu informaticienii pe probleme cu specific tehnic.

Perfecționarea calculatoarelor și continuarea miniaturizării din seria 286, 386 --- x86 apoi Pentium, au urmat tabletele, toate acestea au permis fabricarea lor în masă, ceea ce a dus la scăderea prețului până la un nivel accesibil, calculatorul electronic devine un bun de foarte larg consum asemenea televizorului sau combinei muzicale, numărul de potențiali utilizatori a crescut enorm, cu mult peste numărul celor care aveau pregătirea de a devein utilizatori-programatori.  Pentru marea masă de utilizatori care nu aveau noțiuni de programare au început să apară softuri specializate, făcute de informaticienii care aveau un teren tot mai vast de activitate, firmele producătoare de calculatoare punea la dispoziție odată cu calculatorul și sisteme de operare și aplicații precum mediile de programare. Mai întâi pentru jocuri, apoi pentru editoare de text, calculatoarele electronice s-au transformat în mașini de scris cu memorie sau într-un mediu de divertisment. Cu ajutorul unor softuri tot mai specializate calculatoarele au început să gestioneze baze de date tot mai voluminoase, luând locul unei întregi armate de funcționari „cu mânecuțe” din administrație, economie și chiar servicii secrete. S-au perfecționat pe măsură și limbajele de programare, fără să sufere transformări de principiu ci mărindu-se enorm facilitățile oferite. Cine cunoștea bine un limbaj de programare, chiar mai vechi, puteau trece ușor la unul mai nou, învățând suplimentar doar câteva cuvinte și reguli noi, scheletul de bază al schemelor logice rămânând neschimbat. Într-un fel, acest lucru seamănă cu trecerea de la șofer pe Trabant la șofer pe Lamborghini.

Crescând numărul de beneficiari ai calculatoarelor moderne a început să scadă numărul celor care se mai străduiau să învețe tehnici de programare compatibile cu astfel de calculatoare precum GWBasicQuickBasicdBaseFoxProPascalBorland PascalCC++Delphi, din ce în ce mai performante, deși astfel de limbaje sau medii de programare erau disponibile, la început, chiar în sistemul de operare MS-DOS. Pe vremea calculatoarelor din seria 286, 386 etc, pe scurt x86, astfel de limbaje erau puse la dispoziția utilizatorilor de calculatoare chiar de fabricanții de calculatoare electronice pe care le echipau cu sistem de operare inclus în prețul de vânzare. Asta deoarece persista încă idea că un calculator electronic este o sculă a cărei utilitate se găsește în primul rând în rezolvarea de probleme de natură tehnică sau economică pentru care exista un anumit număr de specialiști în programare, chiar în scădere relativă dar încă nu absolută și abia după aceea pentru editare de texte sau desene, rămâneau la urmă jocurile distractive.
În 1992 am fost invitat ca profesor universitar în Germania (Darmstadt) şi am văzut în catedră că nu proliferase încă industria de software, doctoranzii își făceau ei softurile pentru rezolvarea problemelor din teză, propriile softuri deveneau astfel valoroase contribuții personale la teză și evidențiate ca atare. Pe parcursul unor discuții cu șeful de catedră am arătat o serie de erori depistate de mine în niște articole considerate de referință, am promis că le voi rezolva dacă am acces la un calculator performant din catedră, nu am avut acces, dar după doi ani le-am rezolvat în România, i-am scris și am primit un răspuns extrem de elogios, îl am și acum, de câțiva ani profesorul a părăsit lumea noastră. Între timp calculatoarele au progresat, s-a trecut de la Felix PC la x86, au apărut Pentium II, Pentium III (vorbesc de ce am avut în mână). Trecerea de la un tip de calculator la altul, care a însemnat și perfecționarea sistemelor de operare, a marcat atât posibilitatea perfecționării limbajelor de programare, dar și posibilitatea de a pune bariere la folosirea lor. Dacă problema găsită în Germania am rezolvat-o pe un calculator 386 pe care l-am programat în Borland Pascal, pe Pentium III nu se mai putea folosi acest limbaj, a trebuit să trec la Delphi sau C++, pentru care am cumpărat alte licențe. Toate softurile mele privind antenele sau dinamica mașinilor sunt făcute în mediul de programare Delphi. Numai că fiind obligat să trec de la sistemul de operare Windows XP la sistemul de operare Windows 7 sau Win 10 din motive de compatibilitate cu internetul sau cu antivirusii, am constatat că sub aceste sisteme de operare mai perfecționate nu mai puteam accesa și rula limbajele de programare folosite în XP, așa că m-am aflat în situația ori de a cumpăra altele care sunt mult mai scumpe dar și mult mai limitative ca performanțe, ori să rămân la vechile sisteme de operare. Ca să împac și capra și varza am acum două sisteme de operare instalate pe același laptop, practice două calculatoare, unul cu Windows XP unde fac softurile folosind mediul Delphi, altul cu Windows 7 ca să am acces la internet. Din fericire sofurile elaborate în limbaje de programare sub Windows XP pot rula fără probleme pe orice alt sistem de operare deoarece un soft se adresează direct microprocesorului, ocolind oarecum sistemul de operare.

Aceste blocări pe care încep să le resimt de circa un deceniu sunt motivate de necesitatea perefcționării calculatoarelor și a sistemelor de operare, lucru îmbucărător și util, dar fiind ignorat – cu bună știință – un alt principiu care a guvernat fabricarea calculatoarelor electronice până prin 1995:  un sistem mai nou, de presupus mai evoluat, trebuia să recunoască fără probleme instrucțiunile de operare folosite de un sistem mai vechi. Conform acestui principiu mult timp s-au construit microprocesoare din ce în ce mai perfecționate care recunoșteau codurile mașină ale celor din generații mai vechi, nu din generații similare. Numai că, de la o vreme, acest principiu a devenit incomod pentru fabricanții de calculatoare, de sisteme de operare, dar și a altor instituții mai puțin apropiate de tehnicile de calcul.
De ce s-a ajuns aici? Eu avansez două motive:

1. Activitatea de software produce aplicații utile în cele mai diverse domenii de activitate, aplicațiile (softurile) dovedindu-se o marfă extreme de căutată de când a crescut numărul de utilizatori de calculatoare, indiferent dacă au capacitatea de a elabora propriile softuri sau, vorbind de cei cei mai mulți, care folosesc calculatoarele pentru hobby. Un utilizator deține un calculator, dar pe el se pot instala sute sau mii de softuri. De aici practicile de a monopoliza astfel de tehnici pentru a vinde softuri, această marfă devine extrem de căutată în hobby dar și în cercetare. Pentru a se ajunge la monopolizare a fost nevoie să se impună restricții în cadrul sistemelor de operare. Un cercetător modern nu mai programează calculatoare electronice elaborând el modelul fizic, matematic apoi numeric al problemei pe care o cercetează, ci are la dispoziție sute de softuri gata făcute în care doar introduce datele problemei sale, iar rezultatele le folosește mai departe. Un lucru foarte bun, diviziunea muncii a fost dintotdeauna un factor de progres pentru omenire, dar apare o problemă: cine și cum garantează că softurile sunt corecte? Așa cum orice marfă trebuie să respecte cerințe de calitate pe care le confirmă când intră pe piață, astfel de cerințe ar trebui să existe și pentru softurile comercializate. Pentru mărfurile „hard” există instituții și metodologii care le asigură calitatea, dar mai puțin se știe dacă și cum se face atestarea calității la softuri. Așa cum mărfurile „hard” se vând de la colț de stradă sau tarabe până la supermagazine, existând clar anumite nivele de încredere funcție de locul de unde se cumpără, mărfurile „soft” se vând pe multiple căi mai puțin verificable. Numai că monopolizarea cuprinde și niște aspecte extrem de imorale. Am avut curiozitatea să compar rezultatele date de un soft specializat în analiză cu element finit cu rezultate obținute pe aceleași probleme dar cu un soft propriu. Am constatat erori normale, până la 10%, în marja de eoroare a algoritmilor de calcul, dar și erori de peste 80%. Când am participat la o susținere de teză de doctorat prin 1997 unde doctorandul avea rezolvate toate problemele tehnice folosind softuri de firmă, l-am întrebat care este nivelul de încredere în rezultate, arătându-i ce am obținut eu. A confirmat și el calitatea slabă a multor softuri de firmă, dar a arătat că a folosit aici și experiența sa practică cu care putea evalua și fără calculator cam ce valori ar fi trebuit să obțină. A fost printre ultimele dăți când se mai discuta la un așa nivel academic despre calitatea softurilor „de gata”.

 2. Manipulare la nivel global. Scriu acum pe un laptop japonez, pe care este o etichetă care arată că este făcut numai pentru țările europene. Am mai întâlnit așa ceva și la alte produse electronice. Am întâlnit softuri care rezolvau aceeași problemă dar care erau diferite de la o țară la alta. Ce se întâmplă acum, când aproape nimeni nu mai face softuri în particular și folosește softurile câtorva firme, dacă acestea schimbă, la beneficiar, câțiva biți la un moment dat, posibil prin internet, iar firmele care au achiziționat softurile încep să piardă? Sau schimbă câte ceva într-un soft folosit de bănci, de guverne, de militari? Cum se te poți apăra de astfel de posibile atacuri când nu mai ai voie să faci propriile softuri? Și nici specialiști care să le poată face nu mai ai dreptul să ai, deoarece nici nu mai ai voie să înveți programarea calculatoarelor? Până în 2005 în planurile de învățământ la facultățile tehnice era un curs de programare, a dispărut. Au apărut în schimb cursuri care învață pe studenți cum să folosească softuri de proiectare făcute de alții, AUTOCAD fiind cel mai impus la inginerie mecanică, cu amenințarea că nu se aprobă planul de învățămnt dacă lipsește. Și ce învață un student la AUTOCAD? Să apese butoane după cum îl îndrumă softul, care dă și verdictul.

În 1998 eram invitat la Facultatea Politehnică din Mons. Acolo studenții învățau programare, ca și la noi dealtfel, nu aveau voie să se atingă de AUTOCAD deși era instalat pe calculatoarele facultății. Aveau obligația să învețe Borland Pascal în care rezolvau orice problemă inginerească, apoi construiau ei propriul AUTOCAD foarte simplificat, cât să înțeleagă cum se face și cum funcționează un astfel de soft de proiectare. Abia după aceea puteau folosi AUTOCAD. De ce? Simplu, dacă vreo firmă de software îi sabotează când lucrează ca ingineri, să fie în stare să se descurce și singuri, cu aceleași performanțe. În anul 2010 această practică dispăruse. 
Marii producători de tehnici de calcul și de software oferă miliardelor de utilizatori un instrument care le răpește autonomia gândirii, strecurând informații și soluții la problemele zilnice care îi fac pe utilizatori dependenți de ei. Este mai periculos ca tehnicile de spălare a creierelor. Imaginați-vă că într-o bancă sunt funcționari care nu se pricep prea mult la calculatoare dar folosesc aplicații (softuri) în care bagă date, dau comenzi impuse de soft, iar rezultatele nu pot fi decât cele dorite de autorul softului. Acum peste 15 ani în urmă fiecare bancă avea proprii softiști, care elaborau softuri după interesul propriei bănci, acum nu mai au voie. Comunitatea Europeană și globalizarea impun acest lucru.  Acum 23 de ani făceam eu însumi softuri pentru niște camere de comerț exterior, acum nici astfel de camere românești nu mai există. Este mai rău ca acum 65 de ani de pe vremea SOVROM-ELECTRIC, SOVROM-PETROL, SOVROM-AGRICOL, totul SOV(ieto)ROM(ân), când la istorie sau geografie învățam istoria sau geografia URSS înainte de a României, când se cânta imnul URSS înainte de cel românesc.

Noi, cei bătrâni, care nu mai decidem acum nimic în societate, putem folosi fără pericol astfel de gadgeturi doar aparent neînsemnate, pentru că ele se infiltrează pretutindeni, în săli de operații, în bănci, în școli, în guverne cu procedurile lor. Copiii folosesc tablete din primele clase de școală, chiar li se impune acest lucru, nu mai rezolvă probleme ci caută răspunsuri pe internet sau sunt învățați să le caute, nu le mai deduc ei. Iată un exemplu din activitatea mea din ultimii ani de la catedră. Încercam să-i învăț pe studenții anului III de la inginerie economică cum să evalueze economic activități de producție. Ca să înțeleagă mai bine i-am pus să schițeze ei un proces de fabricare a unei piese foarte simple, cum ar fi o agrafă de birou, după cum își imaginează fiecare, fie un proces manual (tăiere sîrmă, îndoire etc) fie unul mecanizat. Apoi cronometram timpii consumați, fixam un anumit salariu orar, adosurile cu regia, beneficiile etc și se afla costul fabricării. Ei bine, la următoarea ședință cu studenții aceștia nu aveau rezolvată problema cu procesul de fabricare și mi-au explicat că nu au găsit nimic pe internet. Uite ce ingineri-economiști avem acum! Care caută în gadgeturi răspuns în loc să gândească. Pentru ei gândesc manipulatorii globali care finanțează proliferarea acestor tehnici, inclusiv cercetarea avansată în domeniu, de pe urma căreia au sau vor avea beneficii nesperate. Să ne mai mirăm când absolvenți de înalte studii economice din SUA și cu practică de nivel înalt acolo, precum manager de hotel cu renume, nu se descurcă în România? Am văzut de câteva ori acest lucru la TV. Pentru că acolo totul era dirijat de softuri, managerul nu face decât să ruleze o aplicație sau alta, conform deciziilor luate de calculator, pe când în România trebuie să cunoască el toate mecanismele de piață sau administrative pe care le folosește în mod conștient, își facă propriile relații, lucruri necunoscute pentru un străin oricat de școlit ar fi el. Dar mai dau un exemplu, de la țară, din vara aceasta. O femeie vindea brânză în piață, avea pe tarabă niște coli A4 pe care era scris artistic, la imprimantă, „BRÂNZĂ DE OII 18 lei kg”, pe alta „BRÂNZĂ DE VACII 12 lei kg”. Îmi pare rău că nu am pozat-o, dar o voi face dacă mai apare în piață. Am întrebat cine i-a scris etichetele, nu credeam că le-a scris ea, mi-a spus „Fata mea, care este masterandă la Galați, la științe economice”. Părinții vând în piață ca odraslele lor să învețe cum să butoneze un calculator, dar nu știu nici măcar limba română, lucru neimportant pentru cei care ne manipulează prin TI. Ăștia vor fi urmașii noștri. Niște răi și niște fameni? Nu, mai rău, niște unelte executive cu patalama de înalte studii cum nu existau cu 30 de ani în urmă.

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved