23 decembrie 2016

Reînvierea unui satelit
de Dan Maloney, K8UYM
Sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 au fost o perioadă tumultoasă în istoria lumii.  Războiul rece dintre Est şi Vest se afla în plin avânt, impulsionând noi iniţiative în domeniul armelor nucleare şi al explorării spaţiului cosmic, de unde porecla dublă a acelor ani: «era atomică» şi «era spaţială». Schimbările din aceste domenii s-au produs deseori «mână-n mână», progresele dintr-o zonă suscitând reacţii în cealaltă zonă. 

În 1958 Statele Unite au desfăşurat teste nucleare în Pacific care au distrus efectiv ionosfera de deasupra arealului testelor şi au întrerupt comunicaţiile de înaltă frecvenţă în zone cum ar fi Hawaii şi Noua Zeelandă.
Implicaţiile strategice s-au manifestat cu claritate prin faptul că S.U.A. au început să caute căi pentru ca armata să se bizuie mai puţin pe comunicaţiile în unde scurte şi pe propagarea ionosferică şi să prefere mai degrabă folosirea sistemelor terestre pentru a comunica pe frecvenţe mult mai înalte.

Laboratorului Lincoln al Institutului tehnologic din Massachusetts (Massachusetts Institute of Tehnology, MIT) i-a revenit sarcina de a explora comunicaţiile în spaţiul cosmic în frecvenţele ultraînalte (super high frequencies, SHF). Prima idee născută din proiectul West Ford a fost aceea de a răspândi pe orbită o jumătate de miliard de ace de cupru cu dimensiunea de 1,8 cm care să joace rolul unei ionosfere artificiale, capabilă să reflecteze semnalele SHF. Experimentul a reuşit destul de bine, înlesnind comunicaţii în fonie între Massachusetts şi California pe frecvenţa de 8 GHz, însă ideea a fost abandonată din considerente legate de igiena spaţiului cosmic. Majoritatea acelor au părăsit orbita în 1966, însă se mai rotesc acolo 38 de cocoloaşe de ace care nu s-au risipit aşa cum fusese prevăzut.

Oamenii de ştiinţă din Lincoln şi-au îndreptat atenţia spre comunicaţiile SHF prin intermediul sateliţilor şi au proiectat seriile «LES» - abreviere de la Lincoln Experimental Satellites. LES 1 a fost un pacheţel de 31 de kg. proiectat să folosească staţiile terestre SHF ale proiectului West Ford. LES 1 împreună cu geamănul său LES 2 aveau fiecare la bord câte un transponder pentru banda X şi o antenă cu 8 elemente cu un downlink pe 237 MHz, panouri solare şi baterii, cu intenţia de a se studia nu numai comunicaţiile în spaţiul cosmic dar şi pentru a se exersa lansarea şi manevrarea sateliţilor.

LES 1 a fost lansat de la Cape Canaveral în februarie 1965, însă nu a atins vreodată înălţimea proiectată a orbitei din cauza unor erori de cablaj, care au împiedicat pornirea motorului de propulsie. LES 1 în stare deteriorată a continuat să lâncezească neutilizat pe o orbită aproape circulară, în vreme ce geamănul său şi fraţii săi vitregi de la LES 3 la LES 9 şi-au dus la bun sfârşit misiunea, contribuind la progresul comunicaţiilor prin satelit şi al tehnologiei controlării acestora. Însă semnalul lui LES 1 a rămas activ şi a continuat să transmită până când, în cele din urmă ceva din sistemul său a cedat.

(Credit foto Lincoln Laboratory)

În decursul următorilor 46 de ani LES 1 a basculat în tăcere pe orbită în vreme ce activitatea erei spaţiale se dezlănţuia în jurul său. Oamenii au ajuns pe Lună şi s-au întors, sonde spaţiale au fost trimise să exploreze sistemul solar şi ceea ce se află dincolo de acesta şi s-au lansat sateliţi mai mari şi mai sofisticaţi. LES 1 ar fi trebuit să se alăture liotei de epave care orbitează în spaţiu, dar printr-un ciudat complex de împrejurări semnalul său a fost din nou recepţionat în 2013. Radioamatorul astronom Phil Williams G3YPQ din Cornish a detectat un semnal slab dar repetitiv pe 237 MHz. După niţică investigaţie el l-a identificat ca fiind de decenii pierdutul LES; de atunci alţi pasionaţi ai radioului au tras şi ei cu urechea la semnalele provenind de la LES 1 şi i-au confirmat constatările.

Conform unei teorii «de lucru» la un moment dat în decursul ultimelor patru decenii bateriile satelitului s-au degradat într-o asemenea măsură încât panourile solare au devenit capabile să alimenteze direct emiţătorul, dovadă fiind tăria uşor oscilantă a semnalului pe măsură ce satelitul basculează, expunându-şi spre soare panourile solare din patru în patru secunde.

Fireşte nu avem posibilitatea de a afla cu certitudine ce s-a întâmplat cu LES 1, însă faptul că a fost construit cu suficientă robusteţe pentru a putea să funcţioneze după aproape jumătate de secol spune multe despre moştenirea lăsată de echipa de ingineri care l-a proiectat şi l-a construit. E drept că LES 1 poate fi considerat un eşec, însă cu certitudine el a fost creat pentru a naviga prin spaţiul cosmic ca un alergător de cursă lungă.
....................................................................................................................

Antena cu care Andrew Garratt M0NRD a recepţionat în 2013 semnalele lui LES 1 folosind un FUNCube Dongle (versiunea originalăşi un radio SDR V1.5. El a prezentat pe pagina sa Radio Antics şi fişierul IQ rezultat din recepţionarea satelitului:



Satelitul LES 1 recepţionat în Brazilia de Flavio A. B. Archangelo PY2ZX. El notează: frecvenţele de pe ecran sunt eronate, 237,03 este de fapt 237, 01,  237,04 este 237,00, iar 237,06 este 237,98 MHz.



(Traducere, prezentare şi completări de YO4PX. Surse: Hackaday, Radio Antics, YouTube. Comentarii pot fi trimise la această adresă şi vor fi publicate sub articol.)

*   *   *  

 

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved