CALENDAR 
           DX
            LINKURI UTILE                
                                GHID DE CONVERSAŢIE PENTRU RADIOAMATORI
                            PRESCURTĂRI UZUALE ÎN TRAFICUL DE TELEGRAFIE
                                                         110 PAGINI DESPRE RADIO

03 decembrie 2010

Ecourile tardive – un caz recent





Pe saitul SpaceWeather.com a fost publicată ştirea conform căreia în data de 27 noiembrie 2010 radioamatorul Peter Brogl DK6NP din Fürth, Germania a auzit ecouri tardive (Long-Delayed Echoes, LDE) în timpul unei furtuni geomagnetice scurte, dar intense. Fenomenul ciudat raportat de amatorul german s-a manifestat prin faptul că la 46 de secunde după transmiterea indicativului său în banda de 40 de metri el a recepţionat un ecou al propriei sale transmisiuni. «Iniţial am crezut că cineva face glume cu mine, dar am schimbat frecvenţa, mi-am transmis din nou indicativul şi am auzit un alt ecou.» Fenomenul a durat peste o oră, timp suficient pentru ca Brogl să facă mai multe înregistrări.
Recepţionarea unor ecouri tardive a fost anunţată pentru prima dată în 1927 de inginerul norvegian Jørgen Hals, ele sunt rare şi insuficient înţelese.
Condiţii neobişnuite de propagare cauzate de furtuni solare sunt unele dintre numeroasele explicaţii posibile. Alte explicaţii, emise de A.G. Shlionskiy pot fi citite pe pagina Long Delayed Echoes a Universităţii din Oslo.
Înregistrările audio realizate de DK6NP pot fi ascultate aici. (Aufnahme 1, Aufnahme 2, Aufnahme 3)
SpaceWeather.com adresează solicitarea tuturor radioamatorilor care au auzit ecouri tardive în ziua de 27 noiembrie între orele 18.00 şi 19.30 (în prima zi a concursului CQ WW DX CW - nota mea, YO4PX) să trimită rapoarte lui Peter Brogl DK6NP prin e-mail.
*   *   *
Ecourile tardive (Long Delayed Echoes, LDE) sunt semnale care revin la sursă după trecerea a câteva secunde din momentul în care s-a efectuat o transmisiune radio. Întârzierile mai lungi de 2,6 secunde sunt considerate ecouri tardive. Inginerul norvegian Jørgen Hals a auzit în mod repetat astfel de ecouri neobişnuite în 1927 în casa sa de lângă Oslo. Negăsind o explicaţie a acestui fenomen ciudat s-a adresat printr-o scrisoare fizicianului norvegian Carl Størmer:
«La sfârşitul verii anului 1927 am auzit de mai multe ori semnale ale staţiei olandeze pe unde scurte PCJJ din Eindhoven. În acelaşi timp am auzit şi ecourile, primul dintre ele, cel uzual, la circa 1/7 secunde, cât durează înconjurarea de către semnal a globului terestru, dar şi un ecou mai slab, după circa trei secunde de la stingerea ecoului principal. Când semnalul principal era deosebit de puternic, estimez că amplitudinea ultimului ecou după trei secunde se situa între 1/10 şi 1/20 din tăria semnalului principal. De unde provin aceste ecouri nu pot spune în prezent, dar pot confirma că într-adevăr le-am auzit.»
Cei doi norvegieni, cărora li s-a alăturat şi fizicianul Balthasar van der Pol au studiat ecourile timp de câţiva ani, dar nu au reuşit să ofere o explicaţie a acestora. Motivul este că aceste efecte se produc sporadic, iar perioada de întârziere a ecourilor variază mult. Dacă s-ar presupune că acestea sunt ecouri reflectate de anumite regiuni ale atmosferei sau de un corp ceresc (de exemplu Luna), ele ar fi auzite la perioade de întârziere previzibile (timpul necesar călătoriei tur-retur a semnalelor înspre respectiv dinspre entitatea reflectantă).
Ecourile au fost raportate sporadic începând de la prima observare din 1927 şi până în zilele noastre.
Savantul A.G. Shlionskiy a enumerat 15 explicaţii naturale posibile ale ecourilor tardive, împărţite în două grupe: reflexii din spaţiul cosmic şi reflexii din magnetosfera Terrei. Dintre cele 15 explicaţii cercetătorii Vidmar şi Crawford sugerează cinci dintre ele ca fiind cele mai probabile. Profesorul Sverre Holm, specialist în procesarea semnalelor de la Centrul de imagologie al Universităţii din Oslo le detailează în rezumat:
  • reflexii din magnetosfera Pământului şi ionosferă pe frecvenţe joase (1-4 MHz)
  • călătorie multiplă în jurul globului. Semnalele pot călători în jurul Pământului de şapte ori într-o secundă.
  • conversia modului: semnalele se cuplează cu undele de plasmă din partea superioară a ionosferei. S-au înregistrat ecouri cu o întârziere de până la 40 de secunde în ecartul de frecvenţă 5-12 MHz.
  • reflexie din nori îndepărtaţi de plasmă care îşi au originea în Soare.
  • neliniaritatea adăugată conversiei modului. Două semnale transmise se combină generând o frecvenţă diferită, care călătoreşte cu o undă de plasmă, pentru a fi reflectată ulterior. Aceasta ar putea explica ecourile constatate de amatori în benzile de VHF şi UHF.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu oferă o explicaţie completă. Numai prima dintre ele este temeinic stabilită, în vreme ce niciuna dintre celelalte patru nu sunt suficient de dovedite pentru a merita termenul de «teorie». Fenomenul este deseori pasager şi irepetabil. Înţelegerea modului în care magnetosfera interacţionează cu vântul solar este încă în fază de evoluţie.
(Surse: saiturile SpaceWeather,  Universitetet i Oslo)

*   *   *

                             Înapoi la pagina principală

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved