16 decembrie 2011

Decembrie 1989 şi radioamatorii
de Francisc Grünberg, YO4PX

(Acest articol a fost publicat iniţial pe saitul Radioamator.ro în 2005 cu titlul "Jurnal de Decembrie")

Unii i-au zis revoluţie, alţii lovitură de stat, s-au găsit şi inovatori în ale limbii române care au născocit termenul de loviluţie, unii au vorbit de "evenimente", alţii, în derâdere, de Marea Înghesuială, numai cei peste 1000 de morţi - între care foarte mulţi tineri - au rămas tăcuţi, ei îşi dorm discret somnul de veci, indiferenţi la părerea finală a istoricilor şi politicienilor despre ceea ce a avut loc cu adevărat în însângeratul Decembrie 1989. Un lucru este însă sigur: acele zile ne-au schimbat definitiv viaţa, iar cei 16 ani care au trecut ne pot îndemna la un bilanţ, dar şi la o aducere-aminte. 
Precum în haosul unui cutremur, cei cărora le-a fost dat să-l trăiască au fiecare propria poveste, istoria personală a minutelor fatidice care schimba sau frâng destine, şi nu e uşor să alcătuieşti din aceste fragmente disparate, aşijderi cioburilor unui caleidoscop, o imagine cât de cât completă şi obiectivă a unui anumit moment, ca să nu mai vorbim de o imagine generală.
Nici aceste rânduri nu-şi arogă rolul de sinteză a participării radioamatorilor din România, ci doar acela de a aminti celor care au uitat - dar şi de a-i informa pe cei care poate nu ştiu - că în decembrie 1989 în banda de 80 de metri a fost activată pe frecvenţa de 3650 kHz Reţeaua de urgenţă. Pe vremea când "mămăliga" încă nu explodase şi dictatura părea veşnică, formalitatea cu acest nume - care timp de ani de zile a constat săptămânal doar dintr-o monotonă şi inutilă strigare a catalogului înaintea QTC-ului, la care răspundeau cuminţi radiocluburile judeţene - şi-a luat în aceste împrejurări rolul în serios şi a devenit un fierbinte punct de întâlnire al celor care au decis să-şi facă auzit glasul. De ce au făcut-o? ne-am putea întreba. Poate i-a îndemnat dorinţa de a participa la un moment istoric, cu mijloacele pe care un radioamator le are la îndemână, poate credinţa - sau speranţa - că până şi cel mai mărunt gest de solidaritate poate avea importanţa sa. Fapt este că timp de 10-12 zile, seară de seară, noapte de noapte, pe frecvenţă şi-au semnalat prezenţa nenumărate staţii YO, din toate judeţele ţării, operate de radioamatori tineri şi vârstnici, veterani şi novici, majoritari şi minoritari, cu aparatură industrială sau autoconstruită.
În ajutorul memoriei mele nu-mi vin decât un caiet de staţie cu paginile îngălbenite, nişte însemnări aruncate pe hârtie în fugă, care conţin doar niste nume, indicative şi foarte multe numere de telefon, un articol de ziar şi o scrisoare. Fără îndoială că sunt radioamatori care au avut o participare mai importantă şi deţin date mai numeroase. Poate că acest articol va constitui pentru ei un stimulent să-şi aştearnă amintirile pe hârtie (ecran), căci verba volant, scripta manent.
Răsfoind logul pot constata marele număr de staţii YO cu care am avut QSO-uri în banda de 40 de metri în cursul zilei de 23 decembrie, şi îmi amintesc limpede că subiectului la ordinea zilei nu i se spunea pe nume, doar în glasurile corespondenţilor se putea ghici o emoţie cu greu reţinută, de parcă, ieşiţi din beznă, ne regăseam cu bucurie, după o îndelungă despărţire. Aceste întâlniri întâmplătoare s-au concentrat rapid în cursul serii pe frecvenţa uzuală a QTC-ului lui Andy Giurgea, YO3AC, structurându-se într-o formă organizată, surprinzător de disciplinată, care avea net-controlori şi un unic scop: transmiterea respectiv colectarea de informaţii.
Ni s-a spus că suntem ascultaţi. ŢŞtiam şi înainte că suntem ascultaţi - cu eficienţa cunoscută -, dar acest nou (vechi?) Big Brother avea o altă abordare şi cu totul alte intenţii. "El" nu s-a manifestat în decursul acelor zile, dar cred că cu toţii, vorbind în faţa microfonului, ni l-am imaginat ca pe o mare ureche atentă, de astă dată binevoitoare, interesată de frânturile noastre de informaţii, dispusă să le evalueze şi, cine ştie, să le şi utilizeze.
Trebuie să recunoaştem că în focul evenimentelor s-au cam eludat anumite prevederi ale regulamentului: s-au rostit indicative parţiale, unii se strigau doar pe nume şi se recunoşteau după glas, iar paragraful care interzice transmiterea de mesaje către persoane terţe neradioamatoare a fost considerat o piedică în calea celei mai importante dintre activităţi: aceea de a aduce liniştea în sufletul a nenumăraţi rezidenţi din Diaspora, care au asistat cu inima strânsă la prima revoluţie transmisă în direct la televiziune şi şi-au făcut griji pentru viaţa rudelor şi prietenilor lor aflaţi în România. Gândul că amplasamentele noastre sunt cunoscute şi că, deşi nu suntem pe stradă în bătaia gloanţelor, ne expunem într-un fel cred ca a fost prezent şi în mintea celorlalţi participanţi, eu cel puţin îl recunosc şi încerc să mi-l explic prin evenimentele care se derulau pe ecranul televizorului, dar mai ales pe străzile oraşelor-martir, dar nu am cunoştinţă de vreun radioamator participant la netul din decembrie care să fi păţit ceva. Doar o exclamaţie mai răsună în memoria mea auditivă, dar sper că aceasta nu a avut consecinţe: "Lucky (YO3DCO) e atacat!" a strigat cineva panicat în cursul unei seri, şi nu a mai revenit.
Colectarea numerelor de telefon şi transmiterea rezultatelor s-a desfăşurat în timpul zilei şi pe benzile de 40 şi 20 de metri, eu însumi am primit liste întregi de numere de telefon de la staţii din Israel, printre care s-a remarcat prin operativitate tizul meu Morel, 4X1AD. Nu mică mi-a fost surpriza când m-a anunţat: QSO-ul nostru se transmite în direct la Kol Israel (postul naţional de radio), astfel că am început să-mi aleg cuvintele mai cu grijă, ştiind că o mulţime de persoane originare din România sunt pe recepţia postului.
O staţie din Australia m-a chemat în fonie în 20 de metri, ceea ce era în sine o performanţă, căci nu aveam decât un vertical şi 100 de waţi. Operatorul vorbea româneşte şi pregătea o listă de 150 de numere de telefon! Mă ruga să stau pe frecvenţă, până le colectează de la românii din localitate. Între timp propagarea s-a schimbat, legătura s-a întrerupt, iar o cunoscută fostă "eminenţă cenuşie" m-a sunat să-mi spună că ceea ce tocmai am fost rugat să fac ar constitui o încălcare a regulamentului. Mă bucur să-i răspund acum că această încălcare, tolerată în acele zile de excepţie, ne-a dat posibilitatea de a furniza multe veşti liniştitoare celor dinafară, deşi câteva apeluri telefonice date de mine în ţară au rămas fără răspuns...
Dar staţiile româneşti erau solicitate şi pentru transmiterea de informaţii privind ajutoarele umanitare care au început să fie trimise spre România. OK1VJG m-a chemat pentru a mă ruga să transmit că două camioane încărcate cu astfel de ajutoare vor ajunge a doua zi la vama Nădlac. Staţiile maritim-mobile YO erau şi ele prezente, Gil YO4BTB/MM şi Relu YO4BXT/MM apar în logul meu, deşi n-aş putea spune de unde mă chemau. Cu Grig, YO4AWS/MM a fost însă o altă poveste: între 24 decembrie şi Revelion situaţia era cât se poate de tulbure, iar Grig se afla în drum spre Constanţa. El nu era radiotelegrafist pe vas, ci mecanic-şef, transmitea din cabina sa. A chemat în telegrafie reţeaua pe 80 de metri şi a întrebat de ce nu răspunde YQI. Net-controlorul l-a apostrofat, pentru că a făcut câteva erori de transmisie, deşi sensul se deducea cu uşurinţă. Grig era un bun telegrafist - din păcate a abandonat radioamatorismul -, dar pesemne că pe un vas care se legăna puternic şi în starea de surescitare în care eram cu toţii îi cam tremura mâna. "Invaţă dom'le telegrafie! şi ce e aia YQI? Acesta nu e un indicativ de radioamator!" Am intervenit, explicând că YQI este indicativul staţiei de Radiocoastă, cea care ţine legătura cu toate navele româneşti aflate pe mare. Grig avea o întrebare: poate veni vasul spre casă, sau să mai stea în largul Mării Negre, în aşteptarea unui moment mai prielnic? Era evident o întrebare pe care şi-o punea radiotelegrafistul vasului şi, prin intermediul său, însuşi comandantul. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi dimineata, când am telefonat în port. Mi-a răspuns o doamnă isterizată, care vorbea de sub o masă: "Domnule, aici e nenorocire, ce ştiu eu ce să facă vasul acela?" Şi într-adevăr, în fundal se auzea parcă răpăit de mitralieră. Am încercat la alte şi alte numere de telefon, până când am dat în sfârşit de cineva de la care am primit un răspuns clar: "Să vină acasă liniştiţi, nu este nici o problemă", mesaj pe care l-am transmis lui Grig.
Dar cele mai fructuoase legături le-am avut-o cu Gerald, PA3DKZ, care avea mesaje de transmis din partea Crucii Roşii olandeze către Crucea Roşie din Constanţa, şi ţin minte că m-am dus la sediul acesteia din urmă pentru a anunţa sosirea unui masiv transport de ajutoare. Gerald dorea de asemenea să aflu de ce anume duce lipsă Spitalul Judeţean Constanţa. Presupun că în Olanda se afla cineva care dorea să ajute în special oraşul nostru. În curtea spitalului erau parcate câteva tiruri străine enorme, şoferi bărboşi sau mustăcioşi se plictiseau pe lângă ele fumând, în aşteptarea cuiva care să le preia încărcătura. În spital am fost primit în cele din urmă de un cunoscut cardiolog constănţean. Era palid, îmbrăcat în halat pufos albastru de spital şi arăta foarte obosit, probabil că fusese de gardă şi a avut o noapte grea. M-a rugat să aştept şi a revenit cu o lungă listă de materiale medicale, printre care figurau chiar şi paturi de spital şi aparatură de resuscitare. Seara frecvenţa de întâlnire din 80 de metri era ocupată de o transmisie de telex lată de vreo 10 kilohertzi. L-am chemat pe Gerald mai sus, mai jos, fără rezultat. Apoi mi-a venit ideea să-l caut în vestita fereastră de DX de pe 3799 KHz, unde câte un "rechin" obişnuieşte să lanseze CQ DX, iar o mulţime de staţii mai modest echipate aşteaptă să fie şi ele pasate, pentru a lucra câte o ţară nouă. Mi-am spus indicativul, mi-am cerut scuze că deranjez netul de DX, am adăugat că este vorba de o urgenţă. După o astfel de întroducere nimeni nu a avut de obiectat. Sure, go ahead, a spus cineva cu un semnal care îndoia acul S-metrului. Am întrebat dacă nu cumva din întâmplare PA3DKZ se află pe frecvenţă. Şi minune, Gerald era acolo, a avut acelaşi gând! Am părăsit repede şi cu scuze reînnoite frecvenţa şi ne-am reîntâlnit mai jos pentru a transmite lista de necesităţi a spitalului.
Cu o altă ocazie propagarea ne-a jucat o festă, tocmai când Gerald avea comunicări deosebit de importante. Pe un vapor românesc care părăsise un port olandez în drum spre Constanţa au fost încărcate o mare parte din materialele destinate Spitalului Judeţean precum şi Leagănului de copii din Babadag, şi Gerald dorea să transmit lista materialelor expediate şi vestea însăşi a expedierii. Nu ne înţelegeam aproape deloc, semnalul era prea slab, iar zgomotul era infernal. Şi atunci - o altă minune! - din senin a apărut în frecvenţă Dave, G4WUK. De mai multe zile mă căuta în bandă pentru a mă felicita pentru your new found freedom, după cum s-a exprimat, şi sunt sigur că se referea la toţi radioamatorii YO. Ne auzea destul de bine pe amândoi, şi timp de o oră, cu o răbdare extraordinară a preluat de la Gerald mesajele şi punct cu punct, transmiţând pe litere aproape fiecare cuvânt al acelor denumiri medicale, a retransmis informaţiile dinspre Gerald spre mine şi de la mine spre Gerald. Dave ne vizitase cu ani în urmă la Constanţa, a vizitat şi clubul şi şi-a petrecut timp de o săptămână după-amiezele la domiciliul meu şi în plimbări comune prin oraş şi pe litoral, fapt suficient pentru a constitui ulterior subiectul principal al mai multor interviuri pentru care am fost convocat la Securitate. A dovedi că Dave G4WUK era un spion, iar YO4PX un racolat al odioaselor oficine ar fi fost pesemne o performanţă notabilă a "băieţilor buni". Dar eforturile lor erau totalmente inutile, Dave era un simplu mecanic, iar eu un simplu radioamator care, destul de imprudent, a dat dovadă de ospitalitate şi a încercat să se comporte ca un om normal, în vremuri anormale...
Gerald, respectiv persoanele necunoscute care se aflau la originea generoaselor donaţii ar fi dorit să li se confirme sosirea mărfurilor încărcate pe vasul aflat în drum spre ţară, astfel că am fost rugat să transmit şi această doleanţă. Am pornit din nou spre spital şi am relatat acolo despre cererea venită pe calea undelor. Mi s-a promis solemn că de îndată ce materialele vor fi sosit voi fi contactat, pentru a transmite vestea cea aşteptată în Olanda. Aşa cum aţi fost contactaţi Dumneavoastră, stimaţi colegi, am fost contactat şi eu. Păcat, ar fi fost o ocazie bună pentru a mulţumi celor care din depărtare s-au gândit la Constanţa şi s-au străduit să dea o mână de ajutor. Dar pesemne că beneficiarii, odată intraţi în posesia lucrurilor cerute, n-au mai considerat necesar să confirme şi să mulţumească...
Dacă tot eram la spital m-am hotărât să mă consult, după câteva nopţi dormite pe sponci nu mă simţeam prea bine, termometrul indica 37 şi 5 linii şi mă durea spatele. Îmi intrase în cap că am făcut o congestie pulmonară, astfel că m-am dus la camera de primire a urgenţelor. În timp ce stăteam la rând a venit o asistentă şi l-a anunţat sec pe medicul de gardă: "Arabul a murit." Nimeni din cei aflaţi acolo nu a schiţat vreun gest, nu a scos o vorbă. Pe feţele tuturor se citea o mare oboseală. Am coborât cu trimiterea în sinistrul subsol al spitalului, în drum spre cabinetul de radiografie. O femeie tocmai era scoasă pe targă, umărul ei dezgolit era acoperit cu un cearşaf. "A fost împuşcată în umăr, în timp ce conducea maşina, şi culmea! e soţie de securist", a comentat radiologul, fără să fi fost întrebat. Nici el nu arăta prea bine. "Nu aveţi nimic la plămâni, probabil e o stare de stres, de-aia aţi făcut puţină febră", a mai adăugat el după ce m-a iradiat cu aparatele lui preistorice. Când mi-a auzit numele a ridicat capul din registru şi s-a interesat de naţionalitatea mea. "Ei, dacă nu aţi plecat din ţară până acum, sper să nu plecaţi nici de aici înainte." Acel "de aici înainte" părea să sugereze un viitor luminos. L-am asigurat că nu am de gând să plec şi am părăsit spitalul oarecum mai liniştit, cu farurile maşinii stinse, aşa cum venisem, trecând prin filtrele soldaţilor cu brasarde tricolore.
Din ianuarie situaţia s-a mai limpezit şi am avut răgazul şi dispoziţia necesară să redactez un scurt articol, aflasem că oficiosul de partid constănţean Dobrogea Nouă şi-a schimbat numele şi că publică tot felul de articole şi texte a căror apariţie era de neimaginat cu nici două-trei săptămâni în urmă. Mi-am zis că şi contribuţia radioamatorilor din YO ar trebui să ajungă la cunoştinţa concitadinilor mei şi am întitulat articolul cam emfatic "Radioamatorii - un sprijin de nădejde". M-am dus cu textul la sediul ziarului şi de la început m-a uimit că instituţia părea pustie, nici măcar la poartă nu şedea cineva. Până la urmă am găsit într-un birou doi domni uşor confuzi. Am aflat ulterior că, dintre ei, cel care a stat de vorbă cu mine despre publicarea articolului era fotograful ziarului, celălalt se prea poate să fi fost portarul. Redactorul ad-hoc a parcurs textul, mi-a lăudat stilul şi mi-a cerut să publice articolul la persoana a treia, sub semnătura sa, în calitate de reporter. Nu am avut nimic împotrivă, astfel că peste două zile articolul a apărut. Dar, surpriză! Fotograf-fotograf, dar avea şi el cenzura în sânge, dintr-o trăsătură de condei din text fuseseră eliminate pasajele care pomeneau de Securitate, de bănuielile acesteia în privinţa lui Dave, G4WUK, care acum, iată, ne-a fost de mare ajutor, etc.
Şi dacă tot intrasem în legătură cu presa vremurilor noi, mi-a mai venit o idee: să merg cu redactorul-fotograf la Poşta Mare, să vedem şi să fotografiem pentru ziar aparatura de scotocire-aburire-cenzurare a Securităţii, prin care trecea o bună parte a corespondenţei locuitorilor oraşului (inclusiv aceea a radioamatorilor constănţeni). Fotograful mi-a suflat şi paternitatea acestei idei şi s-a dus la poştă singur, dar ce importanţă avea câtă vreme a doua zi pe pagina întâi a renăscutului ziar cititorii au putut vedea poza maşinăriilor cele indiscrete, care ani de zile au amuşinat cu neruşinare şi anticonstituţional scrisorile şi revistele ce ne erau expediate din străinătate!
Aşa că m-am mulţumit să privesc cu satisfacţie ascunsă clădirea Poştei din exterior şi pe bravii militari în combinezoane negre, care stăteau pe acoperişul jos al clădirii înarmaţi până în dinţi şi schimbau binevoitor gesturi de salut cu trecătorii. Armata era cu noi. Am rămas visător doar când pe uşa mesageriei, în interiorul căreia se afla şi căsuţa mea poştală, am zărit un afiş tipărit: "Revoluţia a învins. Nu distrugeţi nimic. Cartelele de alimente se desfiinţează." Am salutat în gând şi cucerirea aceasta gastronomică şi am plecat spre casă.
Iar în februarie 1990 am primit copia unei scrisori. O păstrez cu drag şi o recitesc în momentele în care şovinismul şi xenofobia îşi arată iar faţa hidoasă, acolo unde nici nu te-ai aştepta - în radioamatorism! -, şi mă încearcă teama că ham spirit-ul este un concept pe cale de dispariţie. În încheiere, îmi permit a o reproduce aici în traducere:

"ISRAEL AMATEUR RADIO CLUB
P.O.Box 4099, 61040 Tel Aviv

Tel Aviv, 8 februarie 1990


FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE RADIOAMATORISM
P.O. Box 05-50
76100 Bucure
şti
R O M Â N I A


Către prietenii noştri din România

Măreţia oamenilor poate fi judecată numai după felul în care ei acţionează şi se comportă în situaţii de tensiune extremă. Revolta populară din România, lupta poporului român pentru redobândirea libertăţii, numărul mare al victimelor şi, în final, căderea dictaturii au putut fi urmărite de noi la televiziune.
Aflaţi îndărătul evenimentelor vizibile, un grup de radioamatori devotaţi au făcut tot ceea ce au fost în stare pentru a organiza pe calea undelor radio fluxul de ajutoare care s-a îndreptat spre ţară din toate direcţiile. şi ca şi cum aceasta n-ar fi fost de ajuns, aceşti amatori, depunând un efort suplimentar uriaş, ireproşabil, neobosit, au dat dovadă de profesionalism, înţelegere şi perseverenţă pentru a retransmite nenumărate mesaje, în încercarea de a lua legătura cu rude şi prieteni ai cetăţenilor israelieni din România, şi aceasta pe toate căile posibile. Prin intermediul radioamatorismului ei au transmis veşti partenerilor lor din Israel, veşti pe care aceştia le aşteptau cu sufletul la gură.
Pentru toate aceste eforturi şi întreg ajutorul pe care ni l-aţi oferit în acele zile, noi, toţi membrii Clubului Radioamatorilor din Israel, începând cu preşedintele nostru Joseph Obstfeld, 4X6KJ şi până la ultimul radioamator receptor, dorim să vă mulţumim tuturor din inimă. Vom face tot posibilul pentru a păstra bunele relaţii dintre noi şi a da dovadă de sentimentele noastre de adevărată prietenie şi în anii care vin.
Călduroase 73 şi Şalom!
Al Dvs. cu stimă,
Ahron Kirschner, 4X1AT
Secţia de Relaţii cu străinătatea a IARC"


Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved