Misterul ionosferei lunare
Cum poate avea ionosferă un corp ceresc lipsit de aer?
Cum-necum, Luna a reuşit această performanţă. Cercetătorii fenomenelor selenare s-au străduit ani buni să rezolve acest mister şi în cele din urmă au găsit un răspuns.
Iată şi o versiune video postată pe Science Cats, precedată de traducerea textului în limba română:
Mai întâi, ce este ionosfera? Fiecare planetă dispunând de atmosferă are o ionosferă. La înălţime, deasupra suprafeţei stâncoase a planetei, acolo unde atmosfera întâlneşte vidul spaţiului cosmic, razele ultraviolete provenind de la Soare fisionează atomii aerului. Aceasta crează un strat de gaz ionizat, o «ionosferă». Aici pe Terra ionosfera are un mare impact asupra comunicaţiilor şi navigaţiei. De exemplu ea reflectă undele radio, permiţând operatorilor radio să-şi trimită semnalele deasupra orizontului pentru a realiza comunicaţii la mare distanţă. De asemenea ionosfera răsfrânge şi dispersează semnalele sateliţilor GPS, făcând deseori ca acestea să afişeze rezultate eronate privind poziţia utilizatorului.
Prima dovadă convingătoare despre ionosfera Lunii a fost obţinută în anii ‘70 prin intermediul modulelor sovietice Luna 19 şi 22. Rotindu-se în jurul Lunii aparatele au sesizat un strat de gaze la înălţimea de zeci de kilometri deasupra suprafeţei selenare, conţinând până la 1000 de electroni pe centimetru cub, o densitate de o mie de ori mai mare decât ar fi explicabilă prin orice teorie. Ideea unei Luni lipsite de aer care dispune de o ionosferă nu avea prea mult sens, însă dovezile păreau indubitabile. De fapt Luna nu este chiar atât de lipsită de aer după cum crede majoritatea oamenilor. Mici cantităţi de gaz provenind din dezagregări radioactive scapă din interiorul Lunii, meteoriţii şi vântul solar desprind şi ei atomi de pe suprafaţa Lunii. Dar stratul de gaze rezultat este atât de subţire încât numeroşi cercetători refuză să-l numească o atmosferă, preferând în locul acesteia termenul de «exosferă». Densitatea exosferei lunare este de o sută de milioane de miliarde de ori mai slabă aceea a aerului de pe Terra, insuficientă pentru a justifica existenţa ionosferei constatate de modulele lunare.
Timp de 40 de ani ionosfera Lunii a rămas un mister până când Tim Stubbs de la Centrul spaţial Goddard a publicat o soluţie în 2011. «Răspunsul» pe care îl propune este «praful lunar».
Stubbs, un savant care nici nu era născut atunci când a fost descoperită ionosfera Lunii, a citit rapoartele astronauţilor de pe Apollo 15, care au descris o strălucire ciudată deasupra orizontului Lunii. Mulţi cercetători sunt convinşii că astronauţii au văzut doar praf. Luna este un loc extrem de prăfos, înconjurat în mod natural de un roi de particule. Atunci când aceste granule de praf plutitor sunt luminate de razele Soarelui care răsare sau apune, formează o strălucire la înălţimea orizontului. Stubbs şi colegii săi au realizat că acest praf poate fi soluţia misterului. Razele ultraviolete emise de Soare lovesc granulele şi le ionizează. Conform calculelor lor acest proces poate produce încărcătură suficientă pentru a crea ionosfera Lunii.
O ionosferă compusă din praf în loc de gaz este un lucru nou pentru ştiinţa planetară. Nimeni nu ştie cum se comporta ea la diferite ore ale zilei şi nopţii, sau în ce fel poate ea influenţa comunicaţiile şi navigaţia pe Lună. Cu ajutorul modulului NASA Artemis care orbitează acum în jurul Lunii şi cu vehiculul spaţial LADEE programat să fie lansat în 2013 pentru a studia exosfera Lunii va fi posibilă obţinerea de noi informaţii. Acestea vor fi publicate pe saitul Science.nasa.gov.
(Sursă: NASA)
* * *
