04 septembrie 2016

Radiourile spionilor
Traducerea de mai jos are ca sursă articolul Hacking when it counts: Spy Radios apărut în publicaţia Hackaday la 12 august 2016 sub semnătura lui Dan Maloney K8UYM.

Cel de al II-lea Război mondial poate fi considerat ca fiind primul război electronic. Tehnologia radioului a fost comercializată la sfârşitul anilor ’30 şi a avut o contribuţie majoră în beneficiul ambelor părţi pentru continuarea războiului. 
Radioul a fost adoptat rapid pe câmpul de luptă, ceea ce a condus la progrese pentru miniaturizarea şi creşterea robusteţii vechii aparaturi greoaie şi fragile, bazată pe tuburile în vid. În scurt timp radiourile au început să fie folosite în multiple scopuri, de la coordonarea unităţilor militare de pe câmpul de luptă până la detonarea rachetelor de artilerie antiaeriene.
Însă nu numai cei aflaţi în teatrele de război ale celui de al II-lea Război mondial au beneficiat de tehnologia radioului. Începând cu apartamentele din Berlin şi până la casele fermierilor in Franţa agenţi sub acoperire răsuceau butoanele unor transivere sofisticate, transmiţând mesaje în codul Morse şi ascultând pentru a primi instrucţiuni. Radiourile clandestine ale spionilor erau bunuri de primă importanţă, aceasta atât în timpul războiului cald cât şi în acela al Războiului rece.

Doamna şchioapă
Virginia Hall deţinea toate calităţile necesare unui diplomat. Avea o educaţie ireproşabilă, era vorbitoare fluentă a mai multor limbi şi era o femeie de lume, care a petrecut ani buni departe de Baltimore, oraşul ei natal, însă visul de o viaţă al Virginiei de a lucra în serviciile de Externe s-a năruit atunci când un accident de vânătoare a dus la amputarea piciorului ei stâng. Atitudinea faţă de dizabilităţi era diferită în anii ’30 şi, chiar dacă era înzestrată cu un picior protetic (pe care îl botezase «Cuthbert»), Virginia a fost considerată inaptă pentru a putea duce viaţa unui diplomat.
Izbucnirea Războiului II mondial a schimbat această abordare. Virginia, care locuia pe vremea aceea în Franţa era bine plasată pentru a acţiona ca agent de avanpost pentru aliaţi. Oferindu-se voluntar pentru Direcţiunea operaţiunilor speciale britanice (Special Operations Executive, SOE) Virginia a racolat agenţi, a administrat adăposturi clandestine şi a raportat informaţii secrete din Franţa aflată sub conducerea regimului colaboraţionist de la Vichy al mareşalului Pétain. Mai târziu şi-a oferit aptitudinile Oficiului Statelor Unite pentru servicii strategice (US Office of Strategic Services, OSS), predecesorul CIA-ului. Eforturile sale i-au asigurat un loc pe lista «Most Wanted» a Gestapoului, unde figura sub numele de «Doamna şchioapă». Ea şi Cuthbert al ei au continuat să lucreze împotriva naziştilor până la invazia din Normandia şi eliberare şi i s-a decernat Crucea pentru serviciu deosebit (Distinguished Service Cross) – o onoare rară conferită unui civil - şi cu atât mai rară unei femei.


Virginia Hall operând un radio British B2 din Franţa ocupată
Pictură de Jeffrey W. Bass, ulei pe pânză, 2006 (Credit: CIA)

Îndărătul liniilor inamice
Cu toate că Virginia era familiarizată cu toate secretele breslei spionajului una dintre cele mai eficace instrumente aflate la dispoziţia sa era radioul-valiză, un termen generic folosit pentru a descrie orice transiver suficient de mic pentru a fi transportat în teren şi operat pe ascuns. O valiză era deseori folosită pentru a adăposti radioul, dat fiind că era mai puţin probabil să trezească bănuieli în cazul în care ascunzişul spionului era descoperit. Valiza oferea şi un spaţiu potrivit pentru un transiver portabil, pentru că avea tocmai dimensiunea necesară pentru radiourile miniaturizate ale acelor zile, o bună ergonomie operaţională, fiind perfectă şi pentru o instalare şi dezmembrare rapidă. Chiar ne putem imagina un spion disimulând scopul real al valizei cu o îmbrăcăminte subţire împăturită aruncată peste aparatul de radio.

S-a acordat o mare atenţie pentru ca agentul din teren să poată folosi radioul cu succes şi ca acesta să poată fi operat cât mai mult timp posibil în condiţii neprielnice. Dispunându-se de o putere deseori limitată la circa cinci waţi cu aceste aparate se lucra strict în QRP. Aproape toate echipamentele de valiză funcţionau în benzile superioare situate între 3 Mhz şi 30 MHz, pentru a se putea exploata reflexia ionosferică şi alte forme de propagare. O antenă uşor vizibilă şi optimizată pentru aceste benzi ar fi constituit de-a dreptul o invitaţie adresată inamicului, aceasta mai ales în mediul urban, de aceea radiourile au fost prevăzute cu posibilitatea de acord a oricărei lungimi de sârmă, pentru a o face să funcţioneze ca o antenă decentă.



Radio-valiză tip British A Mk II (© IWM COM 229)

Deşi anumite radiouri erau capabile şi de transmisiuni în AM, a fost folosită aproape exclusiv unda continuă (continuous wave, CW) şi codul Morse, datorită abilităţii acesteia de a străbate prin orice interferenţe naturale (QRN) sau umane (QRM), cele din urmă fiind de fapt bruiaje deliberate produse de inamic. Şi pentru a se asigura funcţionarea radioului era furnizat şi un set complet de piese de schimb – siguranţe, lămpi, cristale. Majoritatea radiourilor aveau chiar şi o schemă completă necesară pentru depanare. De asemenea operatorii beneficiau de o instrucţie meticuloasă. (vezi videoul de mai jos)
Deşi şiretlicul cu valiza era perfect pentru operaţiunile urbane şi chiar rurale pentru cele de pe linia frontului se cerea aparatură ceva mai robustă. Agenţii aparţinând forţelor Rezistenţei s-au regăsit deseori adânc implantaţi în teritoriul inamicului şi nevoiţi să lucreze în aer liber în orice condiţii meteo, astfel că era trebuinţă de un radio impermeabilizat. Tipul B2 creat de inginerii britanici era un bun exemplu; una dintre versiuni era adăpostită în două şasiuri metalice cu capitonaj pentru piesele electronice sensibile. Cutiile hidrofuge, prevăzute cu curele ca un rucsac, erau destinate agenţilor sub acoperire din teren, fiind lansate cu paraşuta.
Radio British B2 pentru operaţiuni pe teren. (Sursă: Crypto Museum)

Microfoanele din pantofi
Încheierea celui de al II-lea Război mondial a însemnat fără îndoială sfârşitul transmiterii informaţiilor secrete prin eter. Într-adevăr, progresele din domeniul electronicii impulsionate de război au oferit spionilor şi mai multe «jucării» pentru a purta următoarea etapă a aparent interminabilelor războaie ale secolului XX – Războiul rece.
Reprezentanţii serviciilor de Externe s-au bucurat întotdeauna de imunitate diplomatică, una care în locuri cum ar fi New York include se pare chiar şi imunitatea pentru parcare neregulamentară. Aceasta face ca orice misiune diplomatică să poată deveni în ţara-gazdă un cuib abia disimulat de spioni. Pentru a exploata acest aspect statele fac mari eforturi pentru a colecta informaţii. Câteodată e suficientă lecturarea ziarelor locale sau observarea docurilor sau a aeroporturilor şi raportarea informaţiilor în ţara de origine prin inviolabilul pachet diplomatic. Însă anumite informaţii sunt mai dificil de obţinut şi necesită o mică asistenţă electronică. Aici intră în joc microfoanele ascunse.

Anumite microfoane din timpul Războiului rece au funcţionat cu mare succes, cum ar fi «microfonul Marelui Sigiliu» al lui Lev Sergheievici Termen (Léon Theremin), intrat în istoria spionajului, ulterior descoperirii sale, sub denumirea The Thing, obiectul, plasat de agenţii ruşi în reşedinţa ambasadei Statelor Unite la sfârşitul anilor ’40. Enorma placă de lemn sculptată era un «cadou» dăruit ambasadorului W. Averell Harriman în 1945 de un grup de pionieri ca semn al prieteniei dintre URSS şi S.U.A. A fost operaţional timp de aproape şapte ani înainte de a fi descoperit; secretul longevităţii sale a fost funcţionarea sa pasivă, care depindea de o cavitate rezonantă capabilă să retransmită vocile celor aflaţi în încăpere atunci când se afla în raza unor puternice unde radio direcţionate spre sigiliu din spaţiul exterior.


«The Thing» cu microfonul lui Theremin (Credit foto: Hackaday)

Se pare că mai subtile au fost încercările Securităţii româneşti de a planta microfoane diplomaţilor în anii ’60 şi ’70. Dat fiind că ţările de dincolo de Cortina de fier nu excelau în acei ani în domeniul modei, diplomaţii din Occident preferau să-şi comande îmbrăcămintea din magazine renumite din Londra sau New York. Dispunând de agenţi secreţi în oficiile poştale româneşti Securităţii i-a fost uşor să intercepteze pachetele destinate personalului consular. Pantofii bărbăteşti erau sustraşi şi trimişi secţiei tehnice a Securităţii, unde li se desfăceau tocurile pentru a se putea instala în ele un mic emiţător. Apoi pantoful, reasamblat şi trimis diplomatului, «transmitea» timp de mai multe zile înainte ca bateriile să i se epuizeze. Se poate imagina slaba calitate audio a semnalului şi chinul bietului analist român ascultând ore-ntregi tropăiala pantofului pe holuri ... Astfel de microfoane au fost întrebuinţate până în momentul în care au fost descoperite în urma unor controale de rutină care au relevat prezenţa semnalelor radio care încetau atunci când diplomatul nu se afla în încăpere.
Pantoful cu microfon. (Sursă: International Spy Museum)

Am susţinut întotdeauna că aproape orice lucru imaginabil este realizabil cu ajutorul electronicii, că orice poate fi construit cu condiţia să nu încalce legile fizicii. Aproape nimic nu impulsionează imaginaţia colectivă şi spiritul inventivităţii, nimic nu concentrează într-atât de mult eforturile şi resursele omeneşti ca războiul. Este regretabil că investim atât efort pentru a ne lupta între noi, dar suntem nevoiţi să admirăm ingeniozitatea celor care au creat dispozitive ca cele prezentate mai sus, precum şi curajul bărbaţilor şi femeilor care le-au folosit în împrejurări primejdioase.



(Traducere, adaptare şi completări  de YO4PX. Surse: Hackaday, Crypto Museum, Wikipedia, YouTube)

*   *   * 
Alte articole de Dan Maloney traduse şi publicate pe această pagină:

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved