Internetul din ceruri
Într-un articol publicat în 29 ianuarie 2015 de Hal Hodson pe pagina online şi în versiunea tipărită a revistei New Scientist sub titlul Multibillion-dollar race to put internet into orbit se formulează previziuni despre direcţiile în care va evalua internetul în anii ce vin, pe baza tendinţelor concurenţiale care deja se profilează în acest domeniu:
Următoarea generaţie a internetului ar putea veni din înălţimi, prin intermediul unei flotile de sateliţi capabilă să furnizeze internet de bandă largă regiunilor mai defavorizate ale lumii.
Cursa pentru construirea unui nou fel de internet a început. O întreagă pleiadă de companii şi miliarde de dolari sunt în joc, cu scopul final de a înconjura planeta cu sateliţi care vor permite oricui, aflat în orice locaţie geografică să se conecteze online la viteze de bandă largă.
Actualmente internetul prin sateliţi se bazează pe un vehicul spaţial fixat pe o orbită geostaţionară, care călătoreşte cu viteza egală cu rotaţia Terrei. Însă în pofida faptului că aceasta permite ca satelitul să se afle în permanenţă în acelaşi punct deasupra planetei, pe de altă parte presupune şi un decalaj semnificativ al serviciului, pentru că timpul necesar undelor radio pentru parcurgerea distanţei de la sol la satelitul geostaţionar şi retur este de un sfert de secundă. La aceasta se adaugă şi celelalte drumuri pe care datele dumneavoastră trebuie să le parcurgă prin restul internetului. Decalajul face ca internetul să devină impracticabil atunci când e vorba de unele aplicaţii în timp real, cum ar fi videourile sau voice chat-ul. Pentru a imprima serviciului viteze mai mari companiile se orientează spre utilizarea sateliţilor situaţi mai aproape de sol. Luna aceasta Virgin Galactic şi producătorul de cipuri Qualcomm au anunţat că sprijină o iniţiativă comercială denumită OneWeb. Conform planurilor acesteia ar urma să se fixeze 648 de sateliţi pe o orbită la circa 1200 de kilometri deasupra Terrei, în cazul cărora drumul dus-întors al undelor radio ar dura doar câteva miimi de secundă, o durată acceptabilă pentru orice aplicaţie online. SpaceX şi-a anunţat imediat propriul plan pentru realizarea aceluiaşi deziderat prin construirea şi lansarea a 4000 de sateliţi la o înălţime similară. Aceasta ar depăşi chiar şi dublul numărului sateliţilor aflaţi în prezent pe diverse orbite.
Cursa pentru construirea unui nou fel de internet a început. O întreagă pleiadă de companii şi miliarde de dolari sunt în joc, cu scopul final de a înconjura planeta cu sateliţi care vor permite oricui, aflat în orice locaţie geografică să se conecteze online la viteze de bandă largă.
În afara noilor-veniţi cursa a atras şi alte entităţi interesate. Iridium Communications cu sediul central în Virginia a furnizat servicii de telefonie prin satelit şi internet de bandă îngustă încă de la sfârşitul anilor ’90. Reţeaua sa existentă compusă din 66 de sateliţi urmează să fie înlocuită cu una nouă botezată Iridium NEXT. Noii sateliţi, programaţi să fie lansaţi în cursul acestui an, vor fi capabili să livreze internet de mare viteză de aceeaşi calitate cu aceea preconizată de OneWeb şi de SpaceX.
O3B, o companie-soră a OneWeb dispune deja de 12 sateliţi plasaţi la o altitudine de 8000 de kilometri. Ea furnizează conectivitate în Columbia, Republica Democratică Congo, Sudanul de sus şi Papua Noua Guinee.
Chiar şi gigantul internetului Google s-a înscris în iureşul cursei spre spaţiul cosmic investind un miliard de dolari în întreprinderea SpaceX. Decizia a fost motivată de îngrijorări privind neutralitatea netului, este de părere Kerri Cahoy, un inginer de ştiinţe aerospaţiale de la Massachusetts Institute of Technology. În situaţia în care furnizorii de servicii de internet care domnesc asupra infrastructurii fizice a internetului vor începe să pună la plată serviciile de web folosite de utilizatori, se poate deduce lesne că o cale alternativă la dispoziţia clienţilor prin intermediul sateliţilor va avea o valoare incalculabilă.
Dar acesta nu este singurul motiv. «Avem de-a face cu o combinaţie de motivaţii deosebit de interesantă. Unii dintre aceşti tipi se hrănesc din reclame. Cu cât mai numeroşi sunt ochii în faţa cărora ajung acestea şi cu cât mai multe sunt produsele pe care clienţii vor fi convinşi să le cumpere cu atât mai înfloritoare va fi afacerea. Există o motivaţie de a pune comerţul la îndemâna tuturor, chiar şi a locuitorilor unor zone izolate şi defavorizate», opinează Cahoy.
Va deveni oare spaţiul din jurul Terrei prea aglomerat cu toţi aceşti sateliţi care se întrec în a ne transporta datele? «Spaţiul e întins. Sunt îngrijorat mai puţin de interacţiunea fizică dintre sateliţi cât de mijlocul pe care îl vor folosi pentru transmiterea acestora. Dacă vor utiliza unde radio aceste fascicule vor ajunge să se suprapună şi să se interfereze în anumite regiuni», adaugă Cahoy.
Transmisiunile radio sunt cea mai obişnuită cale de a comunica între sateliţi şi Pământ. Cu toate acestea, oricine a avut deja probleme cu ruterul său wireless ştie că a mânui undele radio este o treabă destul de dificilă. De aceea Cahoy şi colegii săi lucrează la modalitatea folosirii luminii pentru transferul de date. Semnalele laser, mai uşor de concentrat şi de transmis pe distanţe mari, ar da posibilitatea de a se construi sateliţi mai mici, alimentaţi cu energie mai puţină, care şi-ar menţine totuşi capabilitatea de a comunica cu uşurinţă cu solul. «Radioul este un dat, dar există legături în infrastructură care ar putea fi optice», crede Cahoy.
Miniaturizarea şi scăderea accentuată a costului componentelor sateliţilor intensifică cursa spre spaţiu, spune James Cutler de la Universitatea din Michigan. Combinaţia celor doi factori a facilitat accesul spre orbite mai mult ca niciodată. «Am studenţi care îşi vor lua masteratul şi vor fi construit deja cinci sau şase vehicule spaţiale. Aceasta nu s-a mai întâmplat vreodată», spune Cutler.
Companii ca O3b şi SpaceX plănuiesc să lanseze sateliţi de internet cu o greutate de sute de kilograme, însă Cutler crede că sateliţii viitorului vor cântări în jur de 5-10 kilograme. Greutatea antenelor poate fi redusă folosindu-se antene care se deschid singure în spaţiu, ca cele produse de Sergio Pellegrino de la California Institute of Technology. Aceasta înseamnă că antenele de dimensiuni similare celor de astăzi vor putea fi construite din materiale mai uşoare, dat fiind că în condiţii de microgravitate ele vor trebui să-şi suporte doar propria greutate, spre deosebire de situaţia de pe suprafaţa Terrei.
Cutler crede că internetul prin sateliţi se va realiza cu adevărat în cazul în care companiile vor produce echipamente suficient de mici pentru a încăpea în sateliţii CubeSat – sateliţi uşori care vor putea fi puşi pe orbită odată cu lansarea altor vehicule. «Astfel fiecare rachetă lansată va arunca în spaţiu sateliţi CubeSat, probabil fiecare dintre ei cântărind doar o fracţiune a greutăţii unui echipament de comunicaţii funcţional.»
«Ceea ce se doreşte este autoasamblarea. În loc de a construi sateliţi mari pe sol şi de a lupta cu gravitatea pentru a-i ridica pe orbită, s-ar lansa componentele, care s-ar reuni în spaţiu sub forma unui satelit uşor şi de mare putere. O reţea de astfel de sateliţi ar putea furniza o acoperire similară semnalelor radiate deja de pe pilonii tereştri ai comunicaţiilor celulare.
(Acest articol a apărut şi în versiunea tipărită sub titlul Internet’s final frontier. Vezi şi articolul Defending net neutrality is a fight for human rights)
(Foto Bill O'Leary/Washington Post)
Alte articole pe tema sateliţilor:
* * *
