Seder de Pesach  în casa lui Sigmund Shlomo Freud

de Amnon Rubinstein

Traducere şi pubiicare de Francisc Grünberg cu permisiunea autorului

Nota traducătorului:

Acest articol nu este ancorat în domeniul de interes uzual al radioamatorilor. Însă, după cum ştim, radioamatorii sunt în general persoane educate, însetate de cunoaştere, a căror curiozitate îi poate călăuzi şi pe meleaguri mai puţin bătute şi în care fenomenul radio nu constituie subiectul principal. De aceea public articolul cu speranţa că analiza relaţiei ambivalente a lui Sigmund Freud cu iudaismul şi, mai cu seamă, cu propria sa apartenenţă etnică poate prezenta interes pentru unii dintre cititori.

Spre sfârşitul carierei sale părintele psihanalizei, un laic încredinţat că religia şi-a împlinit menirea, a încercat să explice ce anume îi distinge pe evrei de ceilalţi oameni şi a formulat o teorie discutabilă  - şi nesusţinută de argumente – despre Moise şi originile monoteismului.

Una dintre puţinele datini evreieşti pe care Sigmund Freud le ţinea (şi al cărui  nume ebraic era Shlomo) era sederul de Pesach (masa festivă care inaugurează sărbătorirea Paştelui evreiesc). Freud cunoştea ebraica, astfel că citea din Hagada. (Ghid care detaliază desfăşurarea sederului şi rememorează prin versuri, cântări şi rugăciuni eliberarea vechilor iudei din robia egipteană - notele cu caractere italice imi apartin - F.G.) 
Soţia lui, care provenea dintr-o familie de evrei religioşi practicanţi, ştia probabil Hagada pe dinafară. Copiii lui, care au primit o educaţie germană, aveau se pare nevoie ca textul să le fie tradus în limba germană. Pe scurt, era un seder tipic familiilor evreieşti care au părăsit ghetoul şi se aflau în curs de emancipare, au încetat să urmeze prescripţiile Decalogului, dar care şi-au menţinut anumite legături cu trecutul lor evreiesc.

Freud s-a născut evreu şi a declarat în repetate rânduri că a rămas evreu – ateu, dar totuşi un evreu. Astfel şi-a autodefinit întreaga viaţă, chiar şi în faţa antisemitismului din ce în ce mai pronunţat. Dar în ce consta identitatea sa evreiască? Atitudinea sa faţă de toate religiile era negativă, numindu-le o nevroză colectivă, însă credea în puterea mitului şi atribuia o deosebită importanţă opţiunii iudaismului pentru monoteism. Pe de altă parte, cu cât nazismul se înteţea în Germania,  patria sa spirituală, cu atât identitatea evreiască a lui Freud devenea mai pregnantă, laolală cu aversiunea sa faţă de antisemitism.

Martin, fiul cel mai mare al lui Freud şi-a descris amintirile din casa tatălui său. Iudaismul ocupă o parte neglijabilă în carte. Una dintre povestirile din copilăria lui Martin ilustrează acest lucru: el descrie că numai în momentele în care bunica lui evlavioasă vizita familia de Shabat (ziua de odihnă în religia iudaică, sâmbăta) copiii îl puteau auzi pe tatăl lor cântând rugăciuni. Martin notează că aceasta era o raritate în gospodăria lui Freud, pentru că textele şi melodiile evreieşti erau de obicei absente în ea.

S-au scris tomuri nenumărate despre identitatea evreiască a lui Freud şi despre întrebarea dacă psihanaliza este o formă de evreitate fără Dumnezeu, aşijderi fondatorului ei. În cartea sa «Freud în Sion: psihanaliza şi devenirea identităţii evreieşti moderne» psihanalistul Eran Rolnik descrie şi analizează această dezbatere, care devenise mai intensă după ce un grup de evrei care aparţineau «nucleului dur» al psihanalizei în Germania şi Austria au făcut aliyah (au imigrat în Israel). Ar trebui cercetat şi Freud-omul, pentru a putea înţelege felul în care el a înţeles iudaismul – un iudaism fără Dumnezeu şi fără religie.

Legătura lui Freud cu evreitatea este clară – el a crescut într-o familie religioasă dar liberală, a învăţat Biblia ca orice copil evreu, a absorbit folclorul evreiesc şi s-a căsătorit cu o femeie provenind dintr-o familie ortodoxă evreiască. Aceste legături nu sunt evidenţiate în scrieri, cu excepţia cărţii sale «Moise şi monoteismul». Cu toate acestea formaţia sa iudaică răzbate şi din scrisorile sale, în care a recurs la utilizarea unor expresii idiş. La împlinirea vârstei de 35 de ani tatăl lui Martin i-a dăruit o traducere germană a Bibliei, cu dedicaţia «Dragului meu fiu Shlomo», folosind ebraica literară în care abundă referiri la surse iudaice. Putem presupune că tatăl cunoştea faptul că fiul său va fi fost capabil să-l înţeleagă.

Atitudinea lui Freud faţă de religie era intransigentă. El a obligat-o pe soţia sa practicantă să-şi abandoneze credinţa şi tradiţiile. Dacă a dorit să fie alături de el ea a fost nevoită să rupă legăturile cu familia sa religioasă şi cu iudaismul. Freud a mers chiar atât de departe încât i-a cerut să nu postească de Yom Kippur (ziua Ispăşirii, cea mai însemnată dintre cele trei mari sărbători evreieşti), pretinzând că ea este prea slabă pentru a posti.

Pe de altă parte el se supunea cererilor ei. Sărbătorea Purimul, ţinea sederul de Pesach (ar fi interesant de ştiut ce gândea în timp ce citea textul religios din Hagada – dacă îl citea) şi se pare că postea de Yom Kippur. Fără îndoială că era circumcis şi a dispus ca şi fiii săi să fie circumcişi.

Mai mult decât atât, doi dintre fiii săi au fost membri ai unor importante mişcări sioniste de tineret. Cu toate că Freud însuşi nu era un sionist el a sprijinit activitatea lor sionistă şi a fost primit ca membru onorific al organizaţiei sioniste Kadima («Înainte»). Se pare că în răstimpuri un soi de instinct sionist tăinuit răzbătea din sinea sa. În principiu el respingea ideea naţionalistă şi se temea că statul evreu ar putea ajunge sub influenţa religiei. Prietenii săi apropiaţi erau evrei şi Freud se temea că psihanaliza ar putea ajunge să fie denigrată ca o «ştiinţă evreiască». Din acest considerent el a încercat să-l atragă în cercul său pe ne-evreul Carl Jung, până când cei doi s-au certat şi relaţiile dintre ei au încetat.

Legăturile organizaţionale ale lui Freud cu lumea evreiască au devenit limpezi atunci când el s-a alăturat aripii vieneze a B’nai B’rith în 1897, anul în care antisemitismul din oraş a repurtat o importantă victorie prin faptul că împăratul Franz Joseph a încuviinţat alegerea liderului antisemit Karl Lueger ca primar al Vienei, după ce l-a respins de patru ori cu începere din 1885. Lueger, care se bucura de popularitate, reprezenta antisemitismul dezbărat de orice reţineri, într-un oraş în care evreii jucau un rol important.

Însă Freud a avut parte şi de antisemitism disimulat, care e posibil să fi fost motivul pentru care nu i s-a dat un post de profesor la Universitatea din Viena şi i-ar fi putut determina pe colegii săi ne-evrei să-i respingă ideile revoluţionare. Aceasta era atmosfera din care Freud încerca să se refugieze atunci când s-a alăturat organizaţiei B’nai B’rith. Acolo a găsit şi o audienţă dornică de cunoaştere, dispusă să discute despre opiniile sale. Freud nu s-a limitat la B’nai B’rith, ci a fost totodată un membru activ, aceasta cel puţin în primii săi ani, şi a activat pentru extinderea filialei şi recrutarea de amici evrei în sprijinul organizaţiei.

Cu certitudine Freud a înţeles denumirea ebraică a organizaţiei («Aliaţii»), care era o filială a organizaţiei fondate de evrei germani în Statele Unite. Scopul ei era crearea unui cadru social pentru evreii care nu-şi ascundeau evreitatea şi care erau adepţi ai unor idei umaniste, universal iluministe.

Freud nu a resimţit vreo dificultate în a-şi reconcilia activitatea din cadrul unui grup evreiesc cu loialitatea sa faţă de cultura germană anterioară ascensiunii lui Hitler, însă a fost influenţat de înteţirea antisemitismului, iar plăcerea pe care şi-o afla în implicarea cu un astfel de grup arăta cât de mult se simţea în largul său printe alţi evrei. În acest context este interesant de notat că într-o parte importantă a psihanalizei freudiene complexul ficţional al familiei (în care copiii visează să aibă «părinţi adevăraţi», cu un statut social mai înalt decât părinţii lor) poate fi soluţionat numai atunci când o persoană îşi acceptă condiţia reală.

Cum şi-a explicat Freud identitatea evreiască? Într-un discurs în faţa membrilor B’nai B’rith din 6 mai 1926 el a încercat să ofere un răspuns acestei chestiuni: «Ceea ce m-a legat de iudaism a fost nu credinţa mea, nici mândria naţională ... Dar au rămas suficient de multe alte lucruri care au făcut atracţia iudaismului şi a evreilor irezistibilă – numeroase forţe emoţionale întunecate, mult prea puternice pentru a putea fi exprimate în cuvinte, precum şi conştiinţa limpede a unei identităţi interioare, natura lăuntrică care derivă din aceeaşi structură psihică.»

Freud, care nu s-a dat în lături să cerceteze profunzimile conştientului şi ale inconştientului, a eşuat în încercarea de a găsi o explicaţie ştiinţifică sau raţională pentru «întunecatele forţe emoţionale» care îl legau de tribul evreiesc, în afară de menţionarea faptului că evreii au fost cei care l-au sprijinit pe el şi teoriile sale în perioada în care era izolat în Viena la începuturile cercetărilor sale.

În ultima sa carte «Moise şi monoteismul», la fel ca şi în articolul său despre Moise plăsmuit de Michelangelo Freud îşi exprimă opinia ştiinţifică despre «iudaismul ateu», la care face aluzie chiar şi în discursul său de la B'nai B'rith: «Dat fiind că eram evreu m-am considerat liber de numeroasele prejudecăţi care i-au restrâns pe mulţi de la folosirea intelectului lor; şi, ca evreu, am fost pregătit să-mi ocup locul de partea opoziţiei şi să renunţ la ideea de a avea relaţii bune cu “majoritatea compactă’’.»

În acest caz nu pomeneşte despre forţe emoţionale întunecate, ci oferă o explicaţie istorică, pe care o dezvoltă în cartea sa despre Moise şi care a fost primită cu critici aspre, mai cu seamă din cauza a trei aserţiuni factuale pe care Freud le face: că Moise a fost un prinţ egiptean care a deprins monoteismul de la monoteistul Akhenaton; că Moise a fost ucis de evrei din cauza refuzului său iniţial de a adopta acea credinţă; şi că a fost succedat de un alt Moise, un midianit. Apoi Freud emite ipoteza că conceptul evreiesc al lui Mesia îşi are originea în sentimentul de vinovăţie al evreilor rebeli pentru uciderea lui Moise-egipteanul.

Nu există dovezi în sprijinul acestei teorii. Cu toate acestea cartea conţine o importantă aserţiune despre caracterul unic al iudaismului. Conform lui Freud credinţa iudaică i-a înzestrat pe evrei cu trăsături de caracter care au fost transmise din generaţie în generaţie; religia şi-a exercitat influenţa, iar evreii, chiar şi cei ai timpurilor moderne, se aseamănă strămoşilor lor.

Una dintre trăsăturile de caracter remarcabile ale evreilor este spiritualitatea lor. Freud a sesizat această calitate, care este transmisă de la o generaţie la cea următoare, ca un contrast puternic faţă de creştinismul Sfântului Pavel, care a adus elemente mistice şi politeiste în noua religie. Freud a sesizat chiar şi interdicţia monoteistă a chipurilor cioplite, a statuilor şi a măştilor ca fiind o contribuţie majoră la naşterea iudaismului, o credinţă austeră bazată pe ideea simplificată a divinităţii. În opinia sa religia a ajutat cu adevărat formarea trăsăturilor fundamentale evreieşti – un spritualism care nu acceptă niciun fel de stăpân – o religie care şi-a desăvârşit influenţa marcându-l pe evrei cu calităţi moştenite din religia lor străveche, care le permit să renunţe la Decalog.

Fără a intra în toate detaliile teoriei lui Freud despre Moise şi poporul său, există un aspect care ar trebui luat în discuţie: Freud s-a considerat un succesor al revoluţiei monoteiste, dat fiind că, deşi  conceptul rebeliunii împotriva păgânismului a îmbrăcat numeroase forme, esenţa sa s-a transmis de la o generaţie la alta şi a modelat caracterul evreiesc. Un cercetător al lui Freud arată că în concepţia lui Freud evreitatea include o ereditate biologică a memoriei arhaice pe care poporul evreu este obligat s-o transmită noii generaţii.  Cercetătorul subliniază că Freud a redefinit trăsătura care îi face pe evrei unici: «Faptul că evreii sunt evrei nu-şi are originea în religie sau în uzanţele sociale, ci pentru că ei au moştenit iudaismul în oasele lor.»

Pentru Freud povestea lui Moise se referă la bântuirea întâmplărilor reprimate; uciderea lui Moise de către iudei face parte din inconştientul colectiv al evreilor şi ei se nasc cu această povară, care le determină caracterul unic. Spre deosebire de alte religii evreii nu sunt scutiţi de această povară, chiar dacă se convertesc.

Rolnik consideră problema identităţii lui Moise ca fiind secundară mesajului moral al iudaismului, care este transmis de la o generaţie la alta: Este cu adevărat chestiunea adevăratei identităţi a lui Moise principala temă a lucrării lui Freud? «Se pare că principala contribuţie a lui Freud în lucrarea sa are de-a face cu rolul care i-a fost destinat lui Moise, acela de a dărui iudeilor monoteismul şi în efectul acestuia asupra edificării identităţii evreieşti.

«Personajul lui Moise i-a oferit lui Freud prilejul de a-şi reitera argumentul că nu religia este distincţia care îi separă de evrei de ambientul lor creştin. El o vede ca o chestiune de diferenţe rasiale şi intelectuale care nu se rezumă la respectarea legilor religioase. Aceste diferenţe îi separă de evrei de alte naţiuni, împiedicând  într-un fel totala lor asimilare», afirmă Rolnik.

Pe măsură ce naziştii deveneau mai puternici şi au ocupat draga lui Viena, forţându-l să se refugieze la Londra, Freud s-a apropiat mai mult de iudaism. În 1938 în Hampstead el şi-a dictat testamentul fiicei sale Anna. Era un om bătrân şi în cele din urmă a decedat, la scurt timp după izbucnirea celui de al doilea Război mondial, înainte ca evreii europeni să fie ucişi – inclusiv cele patru surori ale lui, ale căror nume nu le-a înscris pe lista membrilor de familie cărora li s-a permis să-l însoţească la Londra.

Ele au rămas în Viena ca o pradă uşoară pentru maşina de ucis nazistă. Remarcile lui Freud au fost destinate unei conferinţe despre psihanaliză la Paris, cu puţin înainte de războiul care urma să se declanşeze. Anna Freud a citit cuvintele tatălui ei la conferinţă:

«Orice progres de acest gen în domeniul spiritualităţii are darul de a creşte încrederea în sine, ceea ce conferă mândrie oamenilor, care simt că sunt superiori celor rămaşi în robia simţurilor. Ştim că Moise le-a insuflat evreilor sentimentul trufaş că ei sunt poporul ales de Dumnezeu. Suprimarea formei materiale a lui Dumnezeu a constituit o nouă şi semnificativă contribuţie la comorile tainice ale poporului. Evreii şi-au menţinut tendinţa de a se apleca asupra chestiunilor spiritului. Soarta crudă a naţiunii i-a învăţat să preţuiască singura lor valoare pe care au reuşit s-o păstreze, literatura ei. Imediat după ce cel de al doilea Templu a fost distrus de Titus rabinul Yochanan Ben Zakkai a cerut permisiunea de a deschide prima şcoală de studiu al Torei în Yavne. De atunci Cartea sfântă şi efortul intelectual dedicat acesteia au prezervat unitatea poporului.»

Aceasta nu anulează opinia lui Freud în privinţa suprimării iudaismului ca religie. Este doar o explicaţie istorică, care aruncă o lumină asupra abordării sprituale a lui Freud faţă de identitatea sa evreiască.

Înainte de a părăsi Viena în drum spre Londra Freud i-a trimis o ultimă scrisoare fiului său Ernst, care se afla în New York: «Mă văd câteodată în rolul lui Iacov, pe care fiii săi l-au dus în Egipt, atunci când era deja foarte bătrân. Trebuie să sperăm că după cele întâmplate nu vom avea parte de un nou exod. A sosit momentul ca ‘evreul rătăcitor’ să-şi afle undeva odihna.» Cu alte cuvinte, la sfârşitul vieţii Freud a revenit la bine-cunoscutele personaje ale iudaismului: Moise, Ben Zakkai şi Iacov Patriarhul. Sentimentul national evreiesc al lui Freud s-a accentuat pe măsură ce naziştii şi-au intensificat persecuţiile antisemite. Dar care a fost atitudinea sa faţă de sionism? De la început el s-a manifestat ambivalent în chestiunea proiectului naţionalismului evreiesc, dar a acceptat bucuros să fie desemnat membru al comitetului de conducere al Universităţii ebraice din Ierusalim.

În 1935, atunci când a devenit limpede ce intenţionează să facă naziştii Freud i-a scris lui Leib Yaffe, directorul Fondului naţional evreiesc: «Ştiu foarte bine ce instrument important şi binevenit a devenit acest Fond în încercările sale de a pune bazele unei noi patrii în ţara strămoşilor noştri. Acesta este un semn al supravieţuirii, o dorinţă ce nu poate fi învinsă, care până în prezent a ţinut piept miilor de ani de opresiune nemiloasă! Tinerii noştri vor continua lupta.»

Pe de o parte iudaismul este respins ca religie, laolaltă cu recunoaşterea faptului că a conferit evreilor o dimensiune spirituală lipsită de senzorialitate, chiar şi în situaţia în care ei abandonează religia. În interiorul acestei abordări se învigora latent un sentiment special al sionismului, mişcarea care avea ca scop crearea unui cămin naţional al evreilor.

Dacă adăugăm credinţa sa în superioritatea monoteismului evreiesc conexiunii sale tribale, nostalgice cu rădăcinile originii sale evreieşti şi sentimentului său naţionalist crescând cauzat de ura faţă de evrei în Germania şi Austria, precum şi succesului timpuriu al proiectului sionist obţinem o imagine a evreului Freud aflat sub stăpânirea lui Freud-universalistul şi ca parte a acestuia.

Freud este unul dintre evreii atei care au părăsit ghettoul şi care a încercat să explice legătura dintre evreii nerelegioşi în termeni raţionali. Însă şi în acest caz explicaţia sa este problematică. Dacă evreii şi-au transmis spiritualitatea prin intermediul credinţei lor simplificate, cum a putut fi ea transmisă necredincioşilor? Şi cum şi-au putut păstra avantajul într-o lume laică umanistă? Este posibil ca sensul naţional al iudaismului să constituie această contradicţie între abordarea lui Freud faţă de identitatea sa evreiască.

Freud a fost rezultatul emanicipării evreilor şi eşecul acesteia.  Iluminismul nu a eradicat antisemitismul şi în scurt timp a apărut o nouă formă de antisemitism – de sorginte biologică şi rasistă –, pe care naziştii au întruchipat-o în cea mai cumplită ipostază cu putinţă. Alături de această tragedie este limpede că îmbinarea dintre gândirea şi existenţa modernă şi identitatea evreiască, în viziunea lui Freud, a creat un om care a avut una dintre cele mai puternice influenţe asupra conştiinţei umane din timpurile moderne.

După cum conchide filosoful Yirmiyahu Yovel Freud a fost un evreu nereligios, un apostat, dar cu toate acestea un evreu.  Acesta a fost felul în care s-a considerat pe sine însuşi şi în care l-au văzut alţii – evrei şi creştini, în special naziştii, care i-au ars cărţile şi l-au forţat să plece în exil la vârsta sa înaintată.

Freud a decedat în casa sa din Hampstead. L-a rugat pe medicul său să-l scutească de tortura cancerului. S-a sinucis înainte de conferinţa de la Wannsee, dar după ce au început să sosească ştirile despre uciderea evreilor în Polonia. A murit de Yom Kippur, şi nu vom afla vreodată dacă a existat vreun «element evreiesc» în faptul că a recurs la gestul său tocmai în ziua aceea.
(Traducere şi publicare cu permisiunea autorului. Sursă: revista Israel Hayom)
....................................................................................................................
Amnon Rubinstein, născut la 5 septembrie 1931, este un om de ştiinţă israelian în domeniul dreptului, un politician şi un jurnalist. A fost membru al Knesset-ului (parlamentul israelian) între 1977 şi 2002, a ocupat mai multe funcţii ministeriale.  A fost ministru al Comunicaţiilor (1984-1987), al Ştiinţei şi tehnologiei (1992), al Energiei şi infrastructurii (1992-1993) şi al Educaţiei, culturii şi sportului (1993-1996). Actualmente este decan al Centrului interdisciplinar («Interdisciplinary Center», IDC) din Herzliya, un institut de cercetări independent din Israel şi patron al «Liberal International», o federaţie politică internaţională a partidelor politice liberale. După retragerea din politică a revenit în domeniul academic şi scrie articole de opinie în publicaţii israeliene. Erudiţia sa se bucură de un respect deosebit. Articolele şi cărţile sale în sfera dreptului în general şi în al jurisprudenţei israeliene în special au fost primite cu o largă apreciere. Colecţia sa de articole «A Single Voice» (publicată în 2002) scoate în evidenţă liberalismul său moderat şi umanist.

În 2006 lui Rubinstein i s-a decernat prestigiosul «Israel Prize» pentru drept. Comitetul premiului şi-a justificat astfel decizia: «Amnon Rubinstein este părintele fondator al dreptului constituţional israelian. Atât în profundele sale scrieri academice cât şi în diversele sale activităţi publice el promovează valorile democraţiei, ale egalităţii şi ale drepturilor omului. În sfera juridică şi a vieţii publice puţini sunt cei care pot egala contribuţia profesorului Amnon Rubinstein faţă de statul Israel - ca personalitate publică, ca membru al legislativului, ca membru al guvernului şi ca strălucit cercetător şi expert juridic.» (Wikipedia)

*    *   * 

Înapoi la pagina principală