***** Francisc Grünberg, YO4PX ***** O pagină dedicată radioamatorilor YO

Petru I, insula de la capătul lumii

68° 50'S, 90° 35'W

Suprafaţa: 158 km²

Vulcan stins

Cel mai înalt punct:

Vârful Lars Christensen, 1755 metri d.n.m.

IOTA AN-004

Grid Locator: EC41qd

Zona ITU 72, zona CQ 12

«Mai mulţi oameni au zburat în spaţiul cosmic decât au pus piciorul pe insula Petru I»

Prima expediţie pe insula Petru I, naşterea unei noi ţări DXCC

În 1987 s-a desfăşurat prima expediţie radioamatoricească pe insula Petru I. Ea a fost descoperită la 10 ianuarie 1821 de căpitanul rus von Bellinghausen, care s-a apropiat la 15 mile de ţărmurile sale şi i-a dat numele ţarului Rusiei. Prima expediţie norvegiană a avut loc în 1927, echipajul era în căutare de ape noi, bogate în balene. După ce au înconjurat insula în căutarea unui loc de acostare, au încercat să trimită doi oameni la ţărm cu o barcă, dar fără succes. O nouă expediţie a reuşit să debarce în 1929, expediţionarii au împlantat în solul îngheţat drapelul ţării lor, revendicând insula ca teritoriu norvegian. (Revendicarea a fost suspendată conform Tratatului Antarcticii, ca toate celelalte revendicări ale unor teritorii situate la sud de paralela 60: Franţa pentru Adélie Land, Argentina pentru Antarctica argentiniană, Australia pentru Teritoriul Antarctic australian, Anglia pentru Teritoriul antarctic britanic, Norvegia pentru Queen Maud Land, Noua Zeelandă pentru Ross Dependency). Insula a rămas mulţi ani nevizitată, zvonul apelor bogate în balene s-a dovedit fără temei. Doar radioamatorii norvegieni visau necontenit s-o scoată în eter, laolaltă cu insula Bouvet.

Steagul neoficial al Antarcticii

După îndelungi eforturi LA-DX-Group a obţinut sprijinul Institutului norvegian de cercetări polare pentru proiectul organizării unei noi deplasări. Sponsorizări importante şi asistenţă logistică au fost acordate de Northern California DX Foundation, de numeroase alte cluburi din Statele Unite, din ţările europene şi din Japonia, de importante firme producătoare de aparatură, dar şi de nenumărate persoane private. La 10 ianuarie 1987 Einar Enderud, LA1EE şi Kåre Pedersen, LA2GV, împreună cu cinci oameni de ştiinţă norvegieni au pornit într-o expediţie cu caracter ştiinţific şi radioamatoricesc spre insulă, unde au reuşit să debarce la 22 ianuarie, după trecerea a 38 de ani de la ultima vizită a norvegienilor. Peste o zi ei au apărut în benzi ca 3Y1EE şi 3Y2GV. Se născuse o nouă ţară, a 317-a pe lista ţărilor DXCC!

Din cele două staţii cel puţin una a fost în permanenţă în funcţiune. Entuziasmul hamilor de pe toate meridianele a fost imens. În momentul închiderii staţiilor, pe 2 februarie în loguri se adunaseră circa 17000 de legături, majoritatea în banda de 20 de metri, dintre care o treime în telegrafie, două treimi în SSB şi vreo 48 de QSO-uri în RTTY. În decursul activităţii operatorii au fost transportaţi cu elicopterul pe vas doar de câteva ori, pentru a face duş.

Drumul spre casă a decurs fără evenimente. Onorarea QSL-urilor a căzut în sarcina a 15 radioamatori voluntari, sub conducerea lui LA6VM, care au trebuit să dea dovadă de adevărate aptitudini de detectivi, în strădania de a descifra logurile scrise de mână câteodată la ore târzii din noapte!

Operatorii Einar 3Y0EE şi Kare 3Y2GV pe ins. Petru I în 1987

(Surse: date calendaristice, istorice şi geografice extrase din materialul "PETER I Island, An Island in the Ice - LA-DX-Group expedition 1987" de Erling J. Wiig, LA6VM, QSL-ul expediţiei din colecţia YO4PX, Wikipedia, Sodipodi's Clipart Gallery, diverse buletine DX)

A doua expediţie, echipă multinaţională

EXPEDIŢIA PE INSULA PETRU I DIN 1994

Traducere, adaptare şi postare de Francisc Grünberg, YO4PX

cu aprobarea lui Robert W. Schmieder KK6EK, autorul articolului publicat în revista QST în noiembrie 1994

Insula Petru I este după câte se pare cel mai izolat loc din lume. Este într-atât de izolat încât până în luna februarie 1994 - momentul sosirii noastre acolo împreună cu aparatele noastre de radio - pe lună fuseseră mai multe aselenizări decât au fost debarcările pe Petru I!

Deşi insula se află la doar 450 de kilometri de Antarctica, ea este în cea mai mare parte a anului înconjurată de banchize de gheaţă cu o lăţime de 10-20 kilometri. Până când elicopterele au devenit disponibile singura şansă de a debarca pe insulă era să fii răbdător, inventiv şi îndeajuns de norocos pentru a găsi o breşă în gheaţă, să pătrunzi prin ea şi să speri că vei fi în stare să te întorci de acolo înainte de a fi condamnat să mori de foame sau să mănânci pinguini. Fără elicopter este extraordinar de dificil să debarci şi apoi să părăseşti insula. De-a lungul aproape întregii coaste în lungime de 50 de kilometri gheţarii sfârşesc în faleze abrupte cu o înălţime de 50 de metri. Lângă acestea gheţurile se îngrămădesc în bucăţi crestate, formând uriaşe crevase. Când gheaţa alunecă de pe banchize, ea lasă în urmă-i la baza falezei o zonă lată de 90 de metri plină de zai înspumat şi tălăzuitor, un obstacol abraziv, rece şi practic impenetrabil. Bucăţi enorme de gheaţă tălăzuiesc arar sau mai rapid, în ritmul valurilor.

Insula în sine este extrem de pitorească, ea are aproximativ 21 kilometri lungime şi 9 kilometri lăţime şi o suprafaţă de circa 120 km2 . Este acoperită în proporţie de 95% de gheaţă. În apropiere de mijlocul ei se înalţă un munte uluitor până la o înălţime de 1700 de metri, care izvodeşte mai mulţi gheţari ce alunecă majestuos spre marginile falezei. Culoarea predominantă este de alb catifelat, întrerupt pe alocuri doar de cenuşiul unor roci vulcanice, prea povârnite pentru a permite acumularea zăpezii. Este un peisaj nemaipomenit de frumos, dar cumplit de nepământean. Unele aisberguri sunt de culoare albastru-închis, semn al vechimii lor. Pe câte-unul vezi zăcând urşi de mare solitari. În depărtare, până la marginea orizontului se profilează uriaşe mase de gheaţă, unele mari cât un oraş; fac parte aparent dintr-un peisaj imuabil, dar când te uiţi data viitoare nu mai sunt la locul lor. Fauna şi flora nu sunt cine ştie ce bogate pe Petru I. Câţiva pinguini, câteva mii de petreli antarctici, niscai licheni galbeni, cam asta e tot. Este foarte frig, foarte vântos, foarte depărtat. Depărtat faţă de ce? Depărtat faţă de tot, faţă de lume. Iată o combinaţie deosebit de atractivă pentru nebunii de radioamatori.

Pregãtirea expediţiei

Alegerea insulei Petru I ca ţintă a următoarei DX-pediţii de mare anvergură n-a fost deloc dificilă: în 1992 ea ajunsese pe locul 2 pe lista celor mai râvnite ţări din lume. În luna ianuarie 1993 s-a primit aprobarea pentru DX-pediţie din partea autorităţilor norvegiene, laolaltă cu un avertisment: "Nu avem nici o posibilitate de a vă salva dacă vi se întâmplă ceva în timpul expediţiei."

Primul element structural major al proiectului nostru consta în faptul că, spre deosebire de aproape toate celelalte expediţii radioamatoriceşti în locaţii oceanice depărtate, de astă-dată nu aveam la dispoziţie un vas care să ne acorde ajutor în caz de urgenţă, să ne ofere confort. Nu puteam avea duşuri fierbinţi, mâncare caldă, telefon, decât doar dacă eventual luam cu noi aceste facilităţi. Noi urma să fim duşi şi lăsaţi acolo, vasul pleca. Rămâneam pe cont propriu pe un gheţar, la capătul lumii, pentru o perioadă de peste trei săptămâni. Orice problemă - sau dezastru - trebuia rezolvată local. Nu numai că urma să trăim din propriile noastre resurse, dar aveam nevoie şi de o anumită doză de noroc pentru a ajunge acolo, pentru a sta acolo şi pentru a pleca de acolo vii. Era clar că oricare dintre noi, condiţionat de un alt program după trecerea celor trei săptămâni, era mai sănătos să rămână acasă, statutul de şomer era obligatoriu în acest caz. Evident, cea mai importantă sarcină care ne aştepta era pregătirea, iar un an părea să fie mult prea scurt pentru aceasta.

Adunarea echipei şi pornirea

După trecerea anului de pregătire membrii expediţiei au plecat simultan de la casele lor în ziua de 12 ianuarie 1994. Echipa s-a adunat în două grupuri în Anglia, s-a îmbarcat pe un avion cu reacţie al Forţelor Aeriene Regale cu destinaţia insula Ascension, iar de acolo mai departe spre insulele Falkland. În Port Stanley a avut loc o întâlnire pentru discuţii de planificare a proiectului, şi pentru prima dată au ieşit la iveală intenţiile individuale ale participanţilor, ambiţiile, opiniile, constrângerile, limitele, calităţile şi slăbiciunile lor. Şi nu tuturor le-a plăcut ceea ce s-a văzut. Au fost chiar nişte momente neplăcute. Unii au rămas tăcuţi, alţii au devenit cam agitaţi. Dar de supravieţuit am supravieţuit cu toţii. Odată depăşit acest moment am pornit să ne pregătim inimile şi minţile pentru a fi gata de plecare.

Terry W6MKB întrebându-l pe un băştinaş de pe ins. Falkland:

"Vă rog, în ce direcţie e insula Petru I?"

Îmbarcaţi pe vasul rusesc Akademik Fedorov am navigat la sud de Falkland, am depăşit Capul Horn, am traversat groaznicul pasaj Drake. Pesemne că celorlalţi pasageri le făceam o impresie cam ciudată, dar radioamatorii sunt deprinşi cu aşa ceva. Ni s-au adresat întrebările obişnuite: "Cine plăteşte pentru aceste expediţii?" "Despre ce vorbiţi prin radio?" "Despre nimic?" "De ce faceţi una ca asta?" La anumite întrebări era uşor de răspuns, la altele mai puţin.

Sâmbãtã, 29 ianuarie - pe insula Petru I

La ora locală 14.00 ne-am repezit pe punte. Insula Petru I se zărea la orizont, aproape cu nimic deosebită de un aisberg, apărea şi dispărea prin urzeala norilor. În timp ce o priveam înfriguraţi, deveni din ce în ce mai mare, depăşind de-acum gheţarii. Era înaltă! Soarele strălucea puternic în dreptul insulei, în vreme ce restul era ascuns de nori şi de ceaţă. Eram impresionaţi de asemănarea cu fotografiile pe care le văzusem acasă. Radiosletta, extremitatea gheţarului unde urma să ne instalăm tabăra, era chiar în faţa noastră. (Radiosletta - în limba norvegiană "Platoul Radio" - este locul pe care a debarcat prima expediţie pe insulă. Expediţionarii norvegieni LA1EE şi LA2GV l-au botezat cu acest nume - nota traducătorului) Deşi n-am mai văzut-o vreodată, am avut un sentiment de familiaritate.

Pe măsură ce ne apropiam am zărit mai bine marginea gheţarului, se prăvălea peste stânci până în mare. Era clar că pe acolo nu exista cale de ieşire. Am înconjurat de mai multe ori Radiosletta, pilotul elicopterului încerca să se obişnuiască cu zăpada. Ne-am rotit deasupra părţii de vest vreo 15 minute, apoi încet, extrem de precaut pilotul a aşezat aparatul pe zăpadă: am aterizat! Era ora 15.20.

A fost un moment emoţionant, am râs, ne-am felicitat, ne-am strâns mâinile şi am deschis o sticlă de şampanie. Pe măsură ce zgomotul elicelor elicopterului slăbea, iar vasul devenea o pată insignifiantă pe întinderea oceanului, ne-am confruntat dintr-o dată cu grozăvia izolării noastre. Acest loc urma să fie timp de trei săptămâni casa noastră, şi la bine, şi la rău. Uruitul motorului a fost înlocuit de târşâiala cizmelor, de bocănitul ciocanelor, de glasuri bărbăteşti estompate de zăpadă şi de gheaţă. Căci în juru-ne, cât vedeai cu ochii, nu era nimic altceva decât zăpadă şi gheaţă.

Luni, 31 ianuarie - instalarea radiourilor

Dimineaţa am început să fixăm locul antenelor. Vroiam să le punem în linie, pentru ca să evităm pe cât posibil cuplarea beamurilor între ele. Dat fiind că majoritatea staţiilor pe care doream să le contactăm se afla în Europa şi în S.U.A. - adică în direcţia nord - am fixat antenele pe linia est-vest. Numai că a afla unde e nordul nu era prea uşor. Aveam o busolă, dar părea să indice o direcţie foarte greşită. La această latitudine înaltă am fost nevoit să înclin busola la circa 30° faţă de orizontală ca să fac discul să plutească. Am consultat harta de pe ceaşca de cafea (era unul dintre obiectele puse în vânzare pentru strângerea de fonduri necesare expediţiei - nota traducătorului) pentru a localiza Polul sud magnetic, dar busola tot nu părea să ofere o indicaţie plauzibilă. În cele din urmă am zărit două repere care figurau pe harta noastră detailată - vârful Salknappen şi mica stâncă golaşă Tvistein. Presupunând că partea superioară a hărţii era nordul adevărat, am putut folosi reperele pentru a stabili nordul local.

Târziu după-amiaza am fost dăruiţi cu un spectacol de lumini magnific. Pe măsură ce soarele se apropia de marginea muntelui aflat în spatele taberei, norii din jurul crestelor se iluminară de o strălucire roză, ce contrasta cu albastrul-închis al cerului. A durat mai mult de o oră. De îndată ce soarele se ascunse după marginea vestică a muntelui, luna se înălţă dinspre marginea estică. Din când în când zăream păsări mari - petreli antarctici -, treceau în mare viteză ca nişte umbre, purtate de vânturile dinspre vest. Martin văzu un uriaş aisberg despicându-se pur şi simplu în două bucăţi.

Drapelele Norvegiei, S.U.A., Belgiei, Elveţiei, Mexicului şi Rusiei

Marti, 1 februarie - ieşirea în eter

Liderul expediţiei Ralph Fedor K0IR

La orele 15.00 local - 21.00 UTC - staţiile erau pregătite. Ralph a intrat în cortul de SSB, celelalte staţii porniră şi ele, toate lucrau americani. Operatorii se schimbau conform unei rotaţii prestabilite. Cu patru staţii în funcţiune patru oameni dispărură din vedere, ceilalţi se ghemuiră în sacii lor de dormit, pentru a recupera nişte ore de somn sau pentru a face rezerve de somn. Locul deveni pustiu. Cu puţină vreme înainte ne mai îngrămădeam cu toţii în cortul bucătarului, ca să degustăm granulele de carne rehidratată şi brânza la conservă pregătite de Martin, dar şi batoanele de ciocolată ca desert; acum mai adăstau în cort unul sau doi din echipă şi îl salutau cu entuziasm pe oricine se nimerea pe-acolo.

Miercuri, 2 februarie - Cea mai bunã zi radio

Aceasta a fost ziua cea mai fructuoasă dintre toate: peste 9000 de QSO-uri în log. Media era de două QSO-uri pe minut. Unii operatori erau mai rapizi, alţii un pic mai lenţi, dar hotărâtoare în ultimă instanţă erau pile-up-urile şi propagarea.

Joi, 3 februarie - Furtunile

Vântul continua să se înteţească. Zăpada răbufnea peste creste şi forma dune în faţa adăposturilor. Peisajul se modifica, tabăra avea acum o geometrie diferită. Potecile bătute de noi între corturi şi spre latrină, generatoarele şi barilii cu carburant începură să se piardă sub omăt, unele dintre aparate nici nu le mai vedeam, şi ne-am dat seama că trebuia să punem rapid mâna pe lopată dacă vroiam să le mai găsim. Zăpada era afânată, diafană, munca ne-a înviorat. Adăposturile erau foarte călduroase, mulţumită aerotermelor pe propan şi aparatelor radio. La intervale regulate muntele dispărea din vedere, fie îndărătul norilor, fie în ceaţa de nepătruns.

Ziua următoare zăpada s-a troienit atât de înalt, încât a oprit generatoarele. Din caza vântului puternic nu eram în stare să le asigurăm suficientă protecţie pentru a le ţine în funcţiune, aşa că s-a decis să fie închise. Aparatele de radio amuţiră, toată lumea s-a dus la culcare. În creierele noastre două gânduri reveneau obsesiv: "Pierdem QSO-uri" şi "Doamne, Te rog, nu lăsa ca acest cort să se rupă în bucăţele!".

Luni, 7 februarie - Operaţiuni radio

Având deja mai multe zile de experienţă la activ, Peter şi Ralph putură face un bilanţ al activităţii comparativ cu previziunile de acasă. Analiza a revelat ritmul clasic al fluctuaţiei propagării la diverse ore: în jur de 6.00 UTC se deschidea banda de 160 de metri pentru circa o oră, banda de 80 rămânea deschisă până la ora 10, banda de 20 până la orele 15. La ora 12 se deschidea banda de 17 metri, apoi banda de 15, 12 metri se deschidea la orele 15.00 UTC. Vârful de propagare în banda de 10 metri era de obicei la orele 19.00, apoi frecvenţa deschisă cobora din nou la banda de 160 şi ciclul se relua. Am avut parte de deschideri de bandă care nu fuseseră prevăzute de programele pe computer. În banda de 160 semnalele au fost mai puternice, iar zgomotul mai redus decât ne-am fi aşteptat.

Duminicã, 20 februarie - Întoarcerea pe Fedorov

Akademik Fedorov a sosit pe 16 februarie. Îl zăream la câteva mile spre vest, dar bucuria noastră la vederea ei a fost repede umbrită de o condensare bruscă de ceaţă densă: era clar că în ziua aceea nu ne vom plimba cu elicopterul. După dezasamblarea parţială a taberei în aşteptarea transportării pe vas ne-am trezit că nu prea mai aveam altceva de făcut decât să dezgropăm necontenit echipamentul de sub zăpadă. În fine, după trei zile, sosi pe neaşteptate un apel de pe vas: elicopterul se pregăteşte să pornească. Am început să sperăm că vom pleca. Vremea era neschimbată, iar noi munceam frenetic: săpam, trăgeam, săpam, trăgeam. Peste o oră am aruncat o privire în spatele nostru: nu mai era decât zăpadă, acoperise totul, toate muchiile se rotunjiseră, un aşternut alb imaculat ştersese urmele paşilor noştri şi făcuse nevăzute toate materialele. Pustietatea nici măcar n-a aşteptat să ne luăm catrafusele, îşi şi recucerea teritoriul.

Apoi am avut o revelaţie, care mi-a tăiat răsuflarea: am reuşit să luăm cu noi tot - tot ceea ce am adus pe insulă! N-am lăsat acolo nici o pungă, nici o canistră de benzină, nici o bucată de carton, nici o cutie, ceaşcă sau ladă. N-am împrăştiat chimicale pe jos, nici fâşii de bandă izolatoare. N-am lăsat acolo nici măcar reziduurile noastre fiziologice. N-am lăsat nimic. Nimic! M-a cuprins euforia: Am reuşit! Am reuşit!

Duminicã, 27 februarie - Drumul spre casã

Vasul s-a îndreptat spre insula King George, iar noi am campat cu ruşii la Bellinghausen, în aşteptarea avionului uruguayan. În timpul lungului drum spre Miami ne-a cuprins oboseala şi nostalgia. Era aproape de necrezut: că am fost plecaţi de acasă o lună şi jumătate, că am realizat ceea ce fusese probabil cea mai complicată DX-pediţie din punct de vedere logistic, că ea s-a desfăşurat conform planului şi că s-a încadrat în buget, că nimeni nu a fost rănit şi că nu s-a pierdut nimic valoros, că ne-am făcut cu această ocazie sute de prieteni şi am adunat 60000 de legături în loguri. Şaizeci de mii! Am rememorat cele întâmplate şi am încercat să ne imaginăm cum ne vom simţi redevenind oameni obişnuiţi. Ne-am gândit la incredibila frumuseţe a insulei Petru I, la undele radio care, pornite de pe Terra, mai zboară şi acum în cosmos, purtând cuvintele şi glasurile noastre şi ale miilor noştri parteneri: "3Y0PI. Cinci-nouă. Mulţumesc. 73! QRZ?" Ne-am gândit la miracolul comunicării fără fir, la miracolul zborului, la miracolul vieţii.

Dar mai ales ne-am gândit: Unde mergem data viitoare?

Membrii expediţiei:

Ralph Fedor, K0IR

Peter Casier, ON6TT

Tony DePrato, WA4JQS

Terry Dubson, W6MKB

Luis Chartarifsky, XE1L

Bob Schmieder, KK6EK

Bob Wilber, N4GCK

Willy Ruesch, HB9AHL

Martin Tosseyn, C00K (bucătar)

A treia expediţie pe ins. Petru I

În luna februarie 2006 a fost organizată cea de a treia expediţie pe ins. Petru I. La ea au participat Ralph Fedor K0IR (co-lider), Bob Allphin K4UEE (co-lider), Gerad F. Jacot F2JD, Mike Brunelle FM5CD, Hans-Peter Blaettler HB9BXE, Al Hernandez K3VN, Dave Anderson K4SV, Gary Stouder K9SG, Wayne Starner KU4V, Erling Wiig LA6VM, Bill Beyer N2WB, George N. Nicholson Jr. N4GRN, Don DuBon N6JRL, Bob Grimmick N6OX, Carlos George-Nascimento NP6IW/6, Michael Dirksen PA6M, Robert Lusnia SP5XVY, Andy Chesnokov UA3AB, Mel Vye W8MV, Gordon Hardman W0RUN. Au participat de asemenea Charles Veley, pretendent la titlul de «omul care a vizitat cele mai multe ţări» (ins.Petru I fiind a 458-a ţară pe care a vizitat-o) şi J.Robert Russel, fotograf şi videograf profesionist, cel căruia îi datorăm sutele de fotografii superbe şi filmul expediţiei.

Au fost deplasate pe insulă 11 tone de echipamente. În condiţii deosebit de dificile echipa a înscris în loguri 86888 de legături, din care 39509 în SSB, 43250 în CW, 4012 în RTTY, 113 în EME şi 4 în SSTV. Expediţia a beneficiat de un extraordinar sprijin tehnic din partea a numeroase companii producătoare de echipamente şi de donaţii în bani din partea unor cluburi, fundaţii şi asociaţii de radioamator, precum şi a 450 de radioamatori individuali din peste 30 de ţări. Cea mai impresionantă donaţie, în sumă de 50 $ adunată din monede de 1, 10 şi 20 de cenţi a sosit din partea elevilor clasei I a şcolii Win Brook din Belmont, Massachusetts.

Numeroşi amatori YO au reuşit să lucreze 3Y0X pe mai multe benzi şi în mai multe moduri de lucru.

Sutele de fotografii realizate în cursul expediţiei, din momentul îmbarcării în avionul cu destinaţia ins. King George, arh. Shetland de sud şi până la demontarea taberei 3Y0X la 19 februarie 2006 şi drumul de întoarcere, pot fi văzute în ordine cronologică la adresele de mai jos. O poză face cât o mie de cuvinte ...