***** Francisc Grünberg, YO4PX ***** O pagină dedicată radioamatorilor YO

Omul care a auzit S.O.S.-ul Titanicului

În zilele în care radioul se mai afla la vârsta copilăriei unui galez autodidact din Blackwood pasionat de radio nu i s-a dat crezare atunci când a afirmat că a recepţionat semnale de ajutor emise de pe Titanic.

Martin Wade ne relatează povestea lui în articolul How Blackwood man, Arthur 'Artie' Moore, heard the Titanic’s radio call for help publicată în South Wales ARGUS la 16 aprilie 2016 (completată cu imagini şi informaţii din numeroase alte surse - nota mea, YO4PX)

Artie Moore s-a născut în 1887, pe vremea în care regina Victoria mai era pe tron, locuia într-o moară de apă construită în secolul XVII. Însă fascinaţia pe care o resimţea pentru tehnologia modernă a comunicaţiilor fără fir a făcut ca noaptea de 15 aprilie 1912, data în care s-a produs dezastrul care ajuns la cunoştinţa întregii lumi, să-i schimbe viaţa pentru totdeauna.

În copilărie Artie a suferit la moară un accident, şi-a rănit grav piciorul, care a trebuit să-i fie amputat. Este posibil ca tocmai acest handicap să fi stimulat atracţia sa pentru inginerie şi l-a determinat să construiască un dispozitiv cu care să poată pedala în continuare pe bicicletă purtând o proteză de lemn.

Moara de apă de la Gelli Groes a fost pentru tânărul Artie un atelier perfect. El a folosit paletele sale acţionate de căderea apei pentru a construi modelul funcţional al unui motor cu aburi. S-a înscris cu acesta în concursul lansat de revista The Model Engineer şi a câştigat drept premiu cartea «Concepţii moderne în magnetism şi electricitate» scrisă de Sir Oliver Lodge (fizician britanic, creatorul detectorului de unde radio pe care l-a denumit coherer). Lectura cărţii a fost pentru el scânteia care i-a inoculat interesul pentru radio.

Devenise deja cunoscut în zonă ca un personaj pitoresc prin mecanismele sale ingenioase, cum ar fi bicicleta special adaptată pentru infirmitatea sa. Reputaţia sa ca adolescent s-a consolidat din momentul în care a început să înalţe sârme pentru radioul pe care îl construia. A întins un cablu lung şi subţire de cupru peste cursul râului Sirhowy, între crengii arborilor de pe coasta dealului şi legat de zidul unui vechi grajd şi a început să-şi construiască rudimentara staţie radio constând dintr-un receptor coherer şi un emiţător pe scânteie. Experimenta fără încetare şi stătea deseori până-n zori ascultând semnalele emise de pe vasele care navigau în apele costiere ale Ţării Galilor în sud-vestul Angliei, dar şi semnale provenind de pe continent.

Artie şi-a folosit abilităţile inginereşti pentru a acumula energie electrică în bateriile sale cu ajutorul unui generator cuplat la roata morii. El încărca baterii pentru prăvăliile locale şi pentru fermierii care nu erau conectaţi la reţeaua electrică şi care cădeau în admiraţie la vederea scânteilor produse de emiţătorul său radio.

Firul subţire de cupru întins peste Sirhowy, lângă ferma Ty Llwyd, va fi pentru el magica legătură care îl va conecta pe tânărul cel talentat cu lumea într-un fel care în acei ani putea părea inimaginabil majorităţii oamenilor.

În 1912 Moore împlinise 26 de ani şi cunoştinţele şi abilităţile sale de constructor au progresat atât de mult încât era deja capabil să construiască echipamente de recepţie mai sensibile. Începuse să recepţioneze şi să emită în mod regulat, retransmiţând deseori localnicilor informaţii din ţară şi din lume cu multe zile înainte ca acestea să fie publicate în presa naţională.

Curând ajunsese cunoscut şi dincolo de Valea Gwent, atunci când publicaţia Daily Sketch l-a prezentat pe pagina întâi după ce Artie a interceptat declaraţia de război a guvernului italian din 1911 împotriva Libiei. Însă la orizont se pregătea o altă întâmplare, una de o anvergură cu mult mai mare, în care Artie urma să joace un rol.

RMS Titanic era cel mai mare pachebot din lume în momentul în care a fost lansat la apă. Graţios, somptuos şi gigantic, Titanic avea la bord 2224 de pasageri şi echipajul - unii răsfăţându-se în lux, însă cu toţii instalaţi confortabil. Vasul, aflat în cursa sa inaugurală, a părăsit portul Queenstown din sudul Irlandei şi a pătruns în apele Atlanticului cu destinaţia New York.

Echipamentul radio al Titanicului funcţiona 24 de ore pe zi transmiţând şi recepţionând telegramele pasagerilor şi primind mesaje privind navigaţia, inclusiv rapoarte meteo şi avertismente despre gheţarii plutitori. Cabina radio izolată fonic situată pe punte era folosită de doi operatori şi dispunea de o antenă întinsă la înălţime pe întreaga lungime a vasului. Prin acest fir de sârmă vor fi transmise slabele semnale pe care cablul răsucit al lui Artie Moore le va recepţiona de la o distanţă de mii de mile.

Singura fotografie a operatorului Harold McBride în cabina radio a Titanicului.

John «Jack» Philips a pierit în apele Atlanticului. Harold McBride a fost salvat şi a continuat să opereze la bordul vasului salvator Carpathia până la sosirea acestuia la New York la 15 aprilie 1912

În 15 aprilie 1912, la scurt timp după miezul nopţii, navigând în nordul Atlanticului, Titanicul s-a ciocnit cu un aisberg la 375 de mile sud de coasta Newfoundland. În vreme ce milioane de tone de apă se revărsau în coca vasului prin enorma gaură creată în urma coliziunii, cei doi operatori radio îşi transmiteau frenetic semnalele.

În acest timp în Gelli Groes Artie şedea în zorii zilei la masa sa, era pe recepţie. A auzit un semnal slab în codul Morse: «CQD Titanic 41.44N 50.24W». Cripticul ‘CQD’ era abrevierea cererii de ajutor în caz de naufragiu: ‘Come Quickly Distress’. Cifrele indicau poziţia vasului.

Urmă la scurt timp un alt apel. Radioul se afla la începuturile sale, iar termenii care ne sunt acum familiari erau pe atunci noi. Operatorii, şi mai disperaţi, foloseau acum noul semnal SOS: «CQD CQD SOS de MGY. Poziţia 41.44N 50.24W. Cerem ajutor urgent. Veniţi imediat. Ne-am lovit de un aisberg. Ne scufundăm.» MGY era indicativul radio al Titanicului.

Moore transcria cu înfrigurare mesajele, care se succedau: «Îmbarcăm pasagerii în mici bărci», apoi urmă un alt mesaj: «Femeile şi copiii în bărci, nu va mai dura mult – veniţi cât mai repede cu putinţă, camera motoarelor e inundată până la înălţimea cazanelor.»

În fine, ultimul mesaj: «SOS SOS CQD CQD Titanic. Ne scufundăm cu repeziciune. Pasagerii sunt îmbarcaţi în bărci. Titanic.»

Moore continuă să recepţioneze mesajele disperate pânâ când, cam la două ore după primul apel de naufragiu, Titanicul amuţi. Când semnalele se pierdură în zgomotul eterului el alergă la staţia de poliţie pentru a relata cele auzite. Însă nici poliţiştii, nici cei cărora le-a povestit despre mesaje nu i-au dat crezare. Şi cine i-ar fi putut blama pentru incredulitatea lor? Artie era inventatorul invalid cu cârpăcelile sale misterioase, care întindea sârme peste vale. Dar curând s-a dovedit că ei cu toţii se înşelau. Din ştirile apărute în ziare au putut afla că 1500 de oameni s-au înecat în apa rece a Atlanticului. Şi că, întocmai cum a pretins Artie, Titanicul recursese la folosirea noului semnal SOS pentru a cere ajutor. Auzirea semnalelor CQD de pe Titanic a demonstrat că acestea pot fi recepţionate la o distanţă de circa 650 de km în timpul zilei, dar în timpul nopţii la chiar 3200 de km.

În vara aceluiaşi an activităţile lui Moore şi publicitatea creată în urma naufragiului Titanicului au intrat în atenţia Comitetului pentru educaţie din Monmouthshire, care i-a oferit o bursă la Şcoala britanică de telegrafie din Clapham, Londra, ceea ce i-a dat ocazia de a porni pe calea studiului ştiinţei şi comunicaţiilor. După doar trei luni directorul şcolii l-a îndrumat să se prezinte la un examen guvernamental în domeniul telegrafiei fără fir şi al codului Morse, pe care l-a promovat cu uşurinţă.

Abilităţile pe care Artie le-a demonstrat în acea noapte au fost în cele din urmă răsplătite. Când povestea sa aparent fantastică s-a dovedit a fi adevărată un localnic i-a scris lui Guglielmo Marconi, deschizătorul de drumuri în radio, care lucra în sudul Ţării Galilor şi i-a relatat realizarea lui Moore. Marconi a venit să-l întâlnească şi i-a oferit un loc de muncă în compania sa de comunicaţii fără fir abia înfiinţată. Un an mai târziu a fost transferat la Marconi International Marine Communication cu sediul în Avonmouth, unde a fost desemnat administrator.

În 1914, la izbucnirea primului Război mondial talentele lui Artie au avut şi mai mare căutare. A fost angajat ca tehnician al Marinei regale. Superviza instalarea pe vasele de război a echipamentelor similare celui pe care l-a folosit el în noaptea cea fatidică. Când HMS Invincible şi HMS Inflexible navigau în 1914 la 8000 de mile sud de insulele Falkland pentru a întâlni forţele navale germane ele au putut comunica cu uşurinţă cu cei de acasă şi între ele.

Încă din vremea în care lucra în compania Marconi Moore a întreprins cercetări pentru crearea tubului radio, fără de care progresele vitale în tehnologia fără fir nu ar fi putut avea loc. După război a continuat să lucreze în acelaşi domeniu. În 1922 el a echipat primul vas de pescuit cu echipament de comunicaţii fără fir, iar în 1932 a patentat ecometrul, o formă incipientă a sonarului, precum şi numeroase alte aparate de măsură.

S-a pensionat în 1947 şi, cu sănătatea şubrezită, s-a mutat în Jamaica pentru ca să se refacă. Însă după numai şase luni s-a întors în Marea Britanie şi a murit într-un azil pentru convalescenţi din Bristol. Sfârşitul zilelor sale a oglindit momentul care l-a făcut celebru. A traversat Atlanticul în ultimele luni ale vieţii aşijderi teribilelor mesaje pe care le-a recepţionat.

În pofida contribuţiei sale însemnate la progresul radioului în acei ani de început eforturile de pionerat ale lui Moore rămân relativ necunoscute chiar şi pe plan local. Cu toate acestea exemplul său a inspirat numeroşi tineri în regiunea în care a locuit, ceea ce a condus în 1927 la înfiinţarea Blackwood Transmitters Club, devenit ulterior Blackwood Amateur Radio Society, o asociaţie activă până în zilele noastre.

Acum moara din Gelligros stă tăcută, clădirea fiind folosită pentru depozitarea materialelor unui atelier de produs lumânări din apropiere. Însă un grup de pasionaţi radioamatori lucrează pentru crearea unei arhive Artie Moore şi continuă să caute informaţii despre acest remarcabil galez, în mod regretabil prea puţin onorat, pentru a-i putea înfăţişa biografia completă, legătura sa cu istoricul naufragiu al Titanicului şi cercetările sale în domeniul comunicaţiilor fără fir. Ei instalează periodic o staţie de radioamator în Gelligroes Mill şi transmit de acolo cu indicativul MW0MNX (indicativul original al staţiei lui Artie a fost MNX), astfel că pentru prima dată după aproape o sută de ani între bătrânele ziduri ale morii lui Moore răsună din nou sunetele magice ale codului Morse.