CALENDAR 
           DX
            LINKURI UTILE                
                                GHID DE CONVERSAŢIE PENTRU RADIOAMATORI
                            PRESCURTĂRI UZUALE ÎN TRAFICUL DE TELEGRAFIE
                                                         110 PAGINI DESPRE RADIO

20 septembrie 2010

De un an
de Léon Deloy, 8AB

PRIMA LEGĂTURĂ BILATERALĂ TRANSATLANTICĂ 8AB-1MO
25-28 noiembrie 1923

Articol publicat în QST FRANCAIS în anul 1924
Traducere de Francisc Grünberg, YO4PX



Acum un an s-a realizat prima comunicare transatlantică pe unde scurte. Ea a avut loc între două staţii de radioamatori: staţia prietenului meu dl. Fred H. Schnell din Hartford, Connecticut şi staţia mea situată în Nisa. Acest eveniment a făcut mare vâlvă la vremea respectivă şi vestea s-a răspândit cu iuţeala fulgerului în toată lumea, pentru că legătura s-a desfăşurat prin intermediul undelor cu o lungime apropiată de 100 de metri. Până atunci aceste unde erau foarte puţin cunoscute, fiind considerate a priori incapabile să se propage la distanţă mare. S-au întrevăzut imediat imensele posibilităţi utilitare ale acestui nou mod de comunicare la distanţă mare, iar amatorii, guvernele şi industriaşii au început să studieze frenetic noul procedeu, care dăduse rezultate atât de neaşteptate. Am dori să trecem astăzi în revistă pe scurt dezvoltarea extrem de rapidă, care a urmat acestui efort universal. Pentru aceasta să ne amintim mai întâi în ce stadiu se afla chestiunea acum un an şi felul în care au fost realizate experienţele noastre.

După război amatori de T.S.F. (prescurtare de la "telegraphie sans fil" - telegrafie fără fir) existau în toate ţările, mult mai numeroşi decât înainte; cei mai mulţi dintre ei "au practicat T.S.F." în decursul ostilităţilor, iar după demobilizare au dorit să continue a o face pentru propria lor satisfacţie. După ezitări mai mult sau mai puţin lungi, diferitele guverne au sfârşit prin a le acorda amatorilor dreptul de a transmite pe unde cuprinse între 0 şi 200 de metri. Acestea le-au fost puse la dispoziţie ca un "os de ros", deoarece erau considerate ca fiind practic inutilizabile şi incapabile de a asigura comunicaţii la distanţe mai mari de câţiva kilometri. Într-adevăr, la vremea respectivă teoria afirma că undele hertziene se propagă în jurul Pământului prin difracţie, de unde se trăgea pe dată concluzia că trebuiau folosite unde cu atât mai lungi cu cât era mai mare distanţa la care se dorea să se comunice. Şi am asistat peste tot la înfiinţarea unor staţii gigantice, cu zeci de piloni cu o înălţime de mai multe sute de metri, pe care erau montate antene cu o lungime de mai mulţi kilometri, datorită cărora puteau fi lansate în eter energii considerabile, care ajungeau câteodată până la o mie de kilowaţi.
În acest timp bietul amator, limitat la 200 de metri lungime de undă şi la o putere de un kilowatt încerca să stoarcă maximum de randament din mica staţie pe care şi-o construise. Reuşea s-o facă remarcabil de bine şi, investind multă răbdare şi strădanie, ajunsese să-şi transmită semnalele la sute, apoi la mii de kilometri. "Profesioniştii" T.S.F. erau în general foarte sceptici. Cum de putea vorbi Amatorul despre traversarea Atlanticului pe 200 de metri lungime de undă?! Înseamnă că el nu cunoştea legile difracţiei! Şi totuşi, acest lucru s-a realizat. Semnalele radioamatorilor se făcură auzite de pe un mal pe celălalt al "bălţii cu scrumbii", cum îi zic americanii Oceanului Atlantic! Dar în ciuda a trei ani de eforturi necontenite depuse de radioamatorii americani şi canadieni pe de o parte şi de radioamatorii europeni pe de altă parte, comunicaţia bilaterală nu s-a realizat câtă vreme nu s-au întrebuinţat undele apropiate de 100 de metri. Radioamatorii care, în ciuda tuturor evidenţelor, mai credeau cât de cât în propagarea prin difracţie, încercau să "trişeze" un pic şi, cu toate că autorizaţiile nu le permiteau decât folosirea undelor situate între 0 şi 200 de metri, majoritatea staţiilor de amatori care se străduiau să se facă auzite peste Atlantic foloseau lungimi de undă între 200 şi 300 de metri, crezând că îşi acordau şanse mai mari de succes. Undele scurte se dovediră astfel capabile de a parcurge distanţe considerabile, dar părea încă improbabil că ar putea fi folosite în scopuri comerciale. Într-adevăr, nu numai că propagarea lor diurnă era infimă, dar chiar şi pe timp de noapte semnalele erau supuse unor căderi mai mult sau mai puţin bruşte, care făcea recepţia unui mesaj complet extrem de dificilă.
Personal, am avut întotdeauna încredere în undele scurte, instinctiv, dacă pot să spun aşa, şi, dat fiind că staţia mea a fost prima staţie franceză şi (la două zile distanţă) a doua din Europa care s-a făcut auzită în America, am folosit o undă de 195 de metri, deşi aveam dreptul de a întrebuinţa unde care mergeau până la 300 de metri.
În luna mai 1923 am avut ocazia de a asculta emisiunile Telegrafiei Militare din Paris pe 45 de metri lungime de undă. Cu o singură lampă recepţionam aici cu o intensitate deosebit de mare acest post, care trebuia "să se facă auzit în întreaga Franţă", fie zi, fie noapte, ceea ce m-a impresionat puternic.
În luna iunie a aceluiaşi an am auzit şi mai puternic testele postului din Poldhu, Anglia pe 94 de metri lungime de undă. Puţin mai târziu, cu trei zile înainte de a pleca din Nisa pe perioada verii, am făcut cu un montaj înjghebat la repezeală câteva emisiuni pe 100 de metri lungime de undă; ele au fost recepţionate deosebit de puternic în Orléans. Din acel moment eram hotărât să încerc trecerea Atlanticului pe 100 metri lungime de undă de îndată după întoarcerea mea în luna octombrie.
În timpul verii am făcut o călătorie rapidă în America. Acolo erau cam la fel de sceptici ca şi în Franţa în privinţa posibilităţilor utilitare ale undelor scurte, iar un "specialist" al acestor unde mi-a împărtăşit convingerea sa de neclintit că ele erau incapabile să depăşească o mie de kilometri. În lumea radioamatorilor domnea totuşi un oarecare optimism şi câţiva amici au hotărât să participe cu mine la o experienţă.
Revenit la Nisa la 28 octombrie am pornit imediat la treabă pentru a-mi reconstrui staţia, în scopul de a lucra pe 100 de metri lungime de undă. Am făcut teste preliminare cu Anglia, de unde mi s-a semnalat o recepţie deosebit de intensă a semnalelor mele. Am decis atunci să încerc fără a mai sta pe gânduri comunicarea cu America; staţia mea nu era decât pe jumătate gata şi nu puteam folosi mai mult de 500 waţi.
I-am telegrafiat lui Schnell (Fred E. Schnell, 1MO din Connecticut - nota trad.) şi l-am anunţat că îl voi chema timp de o oră în noaptea de 25 spre 26 noiembrie. Deja de la primele încercări mi-a recepţionat emisiunea la perfecţie. A doua zi i-am transmis două mesaje, iar în ziua de 28, după ce a montat şi el un emiţător pentru 100 de metri lungime de undă, a putut să-mi răspundă, astfel că am stat la palavre toată noaptea cu o uşurinţă extraordinară. (Distanţa parcursă de semnalele lor a fost de circa 6400 de km., prima legătură DX din istorie! - nota trad.) Un amator englez care a auzit această primă conversaţie transatlantică mi-a scris mai târziu: "Era cu adevărat uluitor să văd cu câtă uşurinţă dumneavoastră şi corespondentul dumneavoastră conversaţi, în vreme ce marile staţii de telefonie europene, care foloseau puteri de multe ori mai mari, făceau eforturi disperate şi fără rezultat pentru a realiza o legătură între ele."
Schnell şi cu mine nu vom uita vreodată acea dimineaţă de 28 noiembrie 1923, în care ne-am dat seama că tocmai atinsesem ceea ce constituise pentru noi şi pentru atâţia alţii scopul pe care l-am avut în faţa ochilor în decursul anilor. Dl. H.P. Maxim, preşedintele American Radio Relay League (ARRL) a spus într-un discurs ţinut acum câteva luni la Paris: "Nu se poate imagina emoţia pe care am resimţit-o când am auzit pentru întâia oară din America semnalele lui 8AB". Toţi cei care au asistat la această experienţă au înţeles pe dată revoluţia profundă care tocmai s-a produs în domeniul comunicaţiilor la distanţă mare. De pe atunci eu mi-am exprimat convingerea că nu vor trece mai mult de cinci ani şi între Europa şi America se va desfăşura trafic comercial prin intermediul câtorva sute de metri lungime de undă. Mulţi au fost cei care au crezut că exageram posibilităţile practice ale acestui sistem; dar s-a dovedit că, dimpotrivă, nu a fost vorba de nici o exagerare: după trecerea a nici cinci luni telegrame comerciale se schimbau deja între Lumea Nouă şi cea Veche pe această cale. Dar să revenim la ziua de 28 noiembrie 1923, pentru a asista la dezvoltarea progresivă a folosirii undelor scurte.
În acea dimineaţă, după ce am comunicat circa o oră cu Schnell, am primit un apel de la dl. Reinartz (John L. Reinartz, 1QP/1XAL, ulterior W3RB din Connecticut - nota trad.), care tocmai îşi redusese în mare grabă lungimea de undă la 100 de metri şi care a reuşit să se facă auzit aici din prima încercare. În zilele care urmară numeroase staţii "au coborât la o sută de metri"; erau americani, canadieni, apoi englezii şi alţi francezi, în fine olandezii, italienii etc., etc; această lungime de undă de 100 de metri părea să fie o lungime de undă magică. Staţii care de ani de zile făceau eforturi inutile pentru a trece Atlanticul reuşeau de îndată ce o foloseau. S-a putut comunica astfel cu puteri de câţiva zeci de waţi, iar faptul cel mai remarcabil era că aceste comunicaţii nu erau expuse diminuărilor periodice şi deranjante de semnal cu care aveai de-a face în cazul undelor de 200 de metri. Imediat mediile oficiale şi industriale îsi arătară interesul pentru descoperire. Economiile care puteau rezulta din folosirea acestui mijloc de comunicare la mare distanţă nu puteau fi trecute cu vederea; aceasta reieşea din următoarea comparaţie:
O mare staţie de T.S.F. care bătea la 10000 sau 15000 km. costă mai multe zeci de milioane pentru instalarea ei; exploatarea staţiei necesită un personal numeros şi foarte specializat, iar consumul său de energie este de câteva sute de kilowaţi. O staţie pe unde scurte cu o bătaie echivalentă poate fi instalată cam cu o sută de mii de franci, personalul său va fi extrem de redus, iar cheltuielile sale de energie n-ar fi decât de câţiva kilowaţi. Este adevărat că staţia pe unde scurte nu-şi va putea presta serviciile decât pe timp de noapte, acesta fiind într-adevăr un mare inconvenient, dar care era compensat din plin de economiile realizate.
În Franţa Ministerul de Război, apoi Poşta şi Telegraful şi-au exprimat dorinţa de a afla mai multe despre experienţele mele, iar nu peste multă vreme de pe Turnul Eiffel s-au întreprins o serie de emisiuni pe unde scurte, în scopul de a studia metodic propagarea acestor unde.
În Anglia Compania Marconi şi-a reluat emisiunile din Poldhu şi a reuşit acum câteva luni să se facă auzită în telefonie până la antipozi. Ca urmare a acestei experienţe guvernul australian a decis imediat construirea unei staţii de radio pe unde scurte pentru a comunica direct cu Anglia, iar taxele telegrafice pe această cale se vor reduce la jumătate din momentul punerii în funcţiune a acestei staţii.
În America marile companii şi Marina se puseră cu înverşunare pe studiul undelor scurte.
În Italia dl. Ducati, primul amator italian care a reuşit să se facă auzit în America pe 100 de metri lungime de undă, a fost însărcinat de Marină să instaleze o staţie de doi kilowaţi la Roma şi o alta pe un vas de război, care porni apoi într-o croazieră în America de Sud şi, mulţumită acestei staţii pe unde scurte, putu să rămână în legătură directă cu Roma pe perioada întregului voiaj.
În Franţa şi Germania marile companii au început să-şi schimbe lungimea de undă a traficului lor pentru Republica Argentina pe unde apropiate de 100 de metri, şi s-a întâmplat de mai multe ori ca mesajele transmise din Franţa pe unde scurte cu doar câţiva kilowaţi să fie recepţionate cu uşurinţă la Buenos Aires, în vreme ce tot atunci semnalele emise de aceaşi staţie pe unde lungi cu puteri de mai multe sute de kilowaţi să fie imposibile de recepţionat.
În acest timp amatorii din lumea întreagă adoptară undele scurte, şi datorită acestora s-au putut realiza comunicaţii între diferite continente cu o uşurinţă extraordinară. La ora actuală se comunică în mod regulat între Europa şi Noua Zeelandă folosindu-se o putere de câteva sute de waţi, cu aparate pe care orice persoană privată le poate lesne instala în biroul său.
Evident că toate acestea nu reprezintă decât începutul. Undele scurte n-au decât o vechime de un an, iar uriaşele progrese pe care le-au făcut într-o perioadă atât de scurtă ne îndreptăţesc toate speranţele pentru viitor. Trebuie depuse eforturi pentru a mări bătaia lor diurnă, dar soluţionarea acestei probleme este pe drumul cel bun. Noi personal am reuşit acum câteva zile să ne facem auziţi în America în plină zi.
Consecinţele acestei revoluţii în domeniul mijloacelor de comunicaţii moderne sunt imense. Fără nici o îndoială ea va permite într-un viitor foarte apropiat reducerea tarifelor telegrafice pentru comunicaţiile depărtate la o mică fracţiune a celor de astăzi. Telefonia practică cu punctele cele mai îndepărtate ale globului este doar o chestiune de luni. Legătura directă între un vas sau un dirijabil şi portul-mamă va fi posibilă, indiferent unde se află acel vas sau acel dirijabil. În fine, vor fi extrem de numeroase persoanele private care vor putea comunica de acasă de la ei cu semenii lor situaţi în cealaltă parte a globului. Să sperăm că această ultimă aplicaţie a undelor scurte va contribui într-o manieră eficace la apropierea dintre oameni şi la evitarea viitoarelor războaie.

* * *

EXTRAS DIN DESCRIEREA EMIŢĂTORULUI SĂU
publicată de Léon Deloy în "Radio Revue" din 14 iunie 1923

Fotografiile staţiei au fost publicate în numărul special al revistei "Radio REF" din 1938, cu ocazia celei de a 10-a aniversări a fondării Reţelei Emiţătorilor Francezi (REF) şi au fost preluate de pe saitul lui Denis Auquebon, F6CRP - nota trad.




* * *
Don Wallace - W6AM:
În luna noiembrie 1923 Fred Schnell, 1MO a lucrat cu Deloy, 8AB din Nisa, Franţa, folosind 110 metri lungime de undă (2700 kHz). Schnell a fost unul dintre operatorii lui Don în călătoria la Versailles cu patru ani şi jumătate mai înainte. John Reinartz, 1QP-1XAM, care a proiectat emiţătoarele folosite în toate cele trei locaţii (vezi revista QST din iunie 1922) l-a lucrat pe Deloy în aceeaşi noapte. Don a coborât şi el la 110 metri lungime de undă, dar pilonul său de antenă s-a prăbuşit în acea zi. Antena sa a fost aruncată peste acoperiş şi peste pomul din faţa casei, astfel că a trebuit să se mulţumească să-i asculte pe Schnell şi pe Reinartz cum îl lucrează pe Deloy. Condiţiile au fost foarte slabe în noaptea aceea, Schnell a trebuit să retranslateze mesajul către Don într-o legătură trilaterală. Don şi Deloy au realizat legătura bilaterală luna următoare. Peste trei zile, în data de 8 decembrie K.B. Warner, lucrând cu indicativul lui 1MO l-a contactat pe britanicul 2KF din Londra, aceasta fiind prima legătură anglo-americană. Atlanticul a fost traversat în CW, cântându-se astfel prohodul scânteii.
Serviciile de radio comerciale şi guvernamentale au ciulit urechile şi au luat notă de recentele progrese din radioamatorism. Amatorii au realizat o comunicare transatlantică cu ajutorul unei mici părţi din puterile de care aveau nevoie staţiile guvernamentale. Se pare că aceste lungimi de undă "nefolositoare" care au fost destinate amatorilor s-au dovedit a fi cele mai valoroase. Acum amatorii au trebuit să înfrunte acţiuni serioase ale altor servicii, care încercau să le acapareze teritoriul. În decembrie Don a primit una din autorizaţiile experimentale care se eliberau doar rareori, 9XAX. Autorizaţiile de amator tipice limitau transmisiunile la anumite lungimi de undă, la o putere de input maxim a emiţătorului şi, în anumite cazuri, la anumite ore în care transmisia era permisă. În autorizaţia lui Don 9XAX scria: "Orice putere, orice lungime de undă, la orice oră". Autorizaţii cu "X" au fost eliberate doar câteva, iar scopul autorizaţiei era progresul experimental şi testarea de echipamente de radio. Ea nu era destinată legăturilor standard între amatori. În fiecare an Don trebuia să-şi justifice folosirea autorizaţiei în faţa inspectorului radio din Chicago, pentru a-i reînnoi valabilitatea pentru alte douăsprezece luni.
În data de 28 aprilie 1924 Don a primit următoarea scrisoare de la Secretarul de stat al Comerţului: "Consiliul Directorilor ARRL a hotărât prin vot unanim că sunteţi îndreptăţit pentru a primi Cupa Departamentului Comerţului pe anul 1923, ca recunoaştere a remarcabilei eficienţe a staţiei dumneavoastră de radio şi a rezultatelor dumneavoastră în activitatea de radioamator. Léon Deloy din Franta şi Schnell şi Reinartz din Connecticut au realizat primul contact transatlantic în luna noiembrie 1923. Drept urmare am deosebita plăcere de a vă decerna cupa, care v-a fost expediată expres. Doresc de asemenea să vă felicit din inimă pentru succesul muncii dumneavoastră. 
Cu stimă, al Dvs.,
 
Herbert Hoover"
Pe "Cupa Hoover" se poate citi inscripţia: "Cea mai bună staţie de radioamator din Statele Unite, majoritatea acestor staţii fiind construite de amatorii înşişi".


*   *   * 
Acest articol a fost prezent pe saitul renumitului CLIPPERTON DX CLUB la pagina "Istorie" în perioada în care Rafik Djandji F5CQ era webmasterul saitului. Îl public în traducere, ca pe un valoros document istoric, cu aprobarea lui F5CQ şi a lui Mauricette Martin F8BPN, secretara clubului (nota mea, YO4PX)


Alte articole pe aceeaşi temă: 
Anii de început ai radioamatorismului
Istoria manipulatorului
Testul transatlantic din 1921
*   *   * 
Comentarii sub această traducere publicată în premieră pe Radioamator.ro în septembrie 2006:
Szabo Francisc YO2ARV: Foarte interesant şi mii de mulţumiri.
Marius Dăncilă ON4RU: Excelentă prezentare. Pe când oare şi prima prezentare a primului QSO realizat de un radioamator din România? Când s-a petrecut acesta?
Remus YO4GJH: Fery, bucuros să citim din nou un articol care te face să te simţi RADIOAMATOR!
YO2LDC: Excelentă traducerea! Demn de remarcat este stoicismul exponenţilor hamradioului aflat la început de drum, atunci când nici autorităţile în domeniu nu puteau cuteza să viseze la mai mult. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la propagările care existau atunci, acele propagări care au permis aceste performante, în ciuda receptoarelor arhaice care existau în acele timpuri. Măcar dacă s-ar mai întoarce vreodată acele timpuri......hi!!
Relu YO4RLP: Acum trei ani s-au împlinit 80 de ani de la acest eveniment. O realizare care a scos radioamatorismul din anonimat. Din păcate, puţini sunt cei ce-şi amintesc de această dată. O descriere amănunţită a evenimentului a apărut şi în QST, ianuarie 1924. Ca o curiozitate, unul dintre cei implicaţi în această tentativă de cucerire a Atlanticului a fost şi E. H. Armstrong. Felicitări pentru articol.
Alex Farkas YO5AMF: Îţi mulţumesc Feri! La citirea acestor rânduri m-a cuprins acel sentiment inexplicabil, care poate descrie esenţa pasiunii noastre comune - cutezanţa -, căutarea noului în marea necunoscută. Propagarea, ce era necunoscută pe atunci şi la ora actuală face ca pasiunea de a comunica cu cineva, învingând forţele naturii să ne ofere satisfacţii şi împliniri în această nobilă mişcare - RADIOAMATORISMUL - 73/dx Alex
David Moldovan YO5BTZÎţi mulţumesc Feri pentru această plăcută şi instructivă lectură. După citirea acestui articol am reînceput să fiu mândru de pasiunea mea. Având în vedere că în 1923 existau staţii comerciale cu puteri de mii de kilowaţi mă face să cred că în acele timpuri era mai poluat eterul decât acuma. În orice caz tendinţa este de a se face legături radio la distanţe cât mai mari cu puteri cât mai mici. Mă întreb unde va ajunge tehnica peste alţi 83 ani? 73 de YO5BTZ!


*   *   * 

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved