Cursa cu obstacole
Am început să citesc cu răsuflarea tăiată articolul lui YO2** despre cele patru decenii ale clubului din Timişoara, dragul meu oraş de baştină, părăsit de mine acum 37 de ani, dar pe străzile căruia mă plimb şi acum de multe ori în vis. Acolo am crescut şi am învăţat, acolo călătoream în dimineţi geroase, de şes bănăţean, când mercurul termometrului cobora sub - 20 de grade, pe scările tramvaiului 6, care mergea "roată" prin piaţa Maria şi podul peste Bega, pentru a ajunge la timp la Liceul de Muzică din centru. Nu mi-am închipuit însă că citind acest articol îl voi reîntâlni şi pe tov. Alexandru, fie şi sub forma spiritualizată a unui nume tipărit pe hârtie. Ca într-un coşmar, tov. Alexandru a reapărut, iată, în viaţa mea, deşi sperasem odată să-l pot şterge definitiv din memorie. Autorul articolului îi găseşte calităţi de organizator, le-o fi avut poate, dar pentru mine el a fost cel care vreme de doi ani interminabili a împiedicat realizarea unui vis.
Aveam 16 ani când un coleg de clasă, violoncelist, mi-a inoculat microbul radioamatorismului, dăruindu-mi câteva exemplare ale revistei Radioamatorul şi destăinuindu-mi secretul că în benzile de unde scurte, printre staţiile de radiodifuziune, poţi auzi radioamatori conversând liber, lucru aproape de necrezut pentru spectatorii filmelor din acele vremuri, în care cei care vorbeau prin radio erau fie vajnici soldaţi sovietici pe front, fie spioni vânduţi oficinelor din Occident, care sfârşeau întotdeauna prin a fi prinşi, aceasta mulţumită patriotismului câte-unui pionier sau comsomolist (membru al organizaţiei tinerilor comunişti sovietici), care le descoperea îndeletnicirile şi anunţa autorităţile.
Am găsit repede benzile de 40 şi 20 de metri în rudimentarul nostru aparat de radio şi am început să ascult fascinat QSO-urile radioamatorilor locali şi staţiile străine în AM, dintre care italienii se detaşau prin marele lor număr şi semnalele lor puternice. Apoi am învăţat singur cu ajutorul unui vechi ghid de cercetaşi să recepţionez şi QSO-urile în telegrafie, semnalele nu aveau evident notă muzicală şi doar "sfârâiau", şi îmi amintesc fiorul pe care l-am simţit auzind semnalul tremurat al unui W6 care transmitea QTH California şi al unui CE din Antofagasta. Mi-am confecţionat şi nişte loguri cu datele recepţiilor şi începusem să visez că într-o bună zi voi expedia şi QSL-uri cu indicativul meu!
În iarna lui 1959 m-am înscris la cursurile de telegrafie ale AVSAP, care se ţineau în camera centrală a radioclubului şi le-am absolvit în vara lui 1960. Devenisem şi posesorul unei extraordinare broşurici cu copertă gri, Traficul radioamatorului, din care am aflat enorm de multe lucruri noi. Conţinea şi lista ţărilor DXCC, prefixele lor, zonele în care se aflau. Peste câteva luni le ştiam aproape pe de rost, multe se regăseau deja în "logurile" mele, astfel că atunci când un membru al comisiei de examinare pentru certificatele de radioamator m-a întrebat de nişte prefixe europene nu am avut nici o dificultate în a da răspunsurile corecte. În noiembrie 1960 eram deja mândrul titular al Certificatului de radioamator receptor nr.184 şi am depus împreună cu colegii mei de la cursul de telegrafie cererea pentru obţinerea Autorizaţiei de radioamator receptor. Totul părea în ordine, nimic nu prevestea că tov. Alexandru îşi va face intrarea în scenă şi în viaţa mea pentru a-mi umbri bucuriile tinereţii.
Nu prea îl întâlnisem înainte, în după-amiezele în care se ţinea cursul de telegrafie admiram doar iscusinţa celor care construiau în camera din dreapta o staţie enormă, iar în sala din stânga pe legendarul Mir, YO2CD care lucra în telegrafie DX-uri care mai de care mai exotice. Se spunea că noul şef de radioclub provine din armată şi că nu are nici un fel de tangenţe cu radioamatorismul, ceea ce nu l-a împiedicat defel să-mi respingă cererea de autorizare, în vreme ce ceilalţi solicitanţi - se aflau printre ei şi maghiari, şi germani, dar nici un evreu - şi-au primit autorizaţiile şi s-au repezit imediat la atelier să-şi comande ştampilele cu indicativele de receptor. Alexandru era secondat în categoricul său refuz verbal - ca şi în toate acţiunile sale - de un cunoscut radioamator timişorean, astăzi veteran, care clătina şi el din cap a tăgadă şi ridica şi el enigmatic din umeri, aidoma şefului, ca răspuns la disperatele mele întrebări.
Astfel a început o perioadă chinuitoare, de aşteptări mereu reînnoite şi apoi neîmplinite. Alexandru mă ducea cu vorba, fixa în permanenţă noi şi noi date la care trebuia să mă prezint la radioclub, şi îmi amintesc de scara întortocheată ale cărei trepte le urcam cu strângere de inimă şi speranţă, pentru a le coborî curând plin de mâhnire, având deja fixat un nou termen la care - cine ştie, poate, eventual, totuşi - un misterios şi nevăzut păzitor al Legii, descins din scrierile lui Kafka, se va milostivi şi va încuviinţa cererea bietului SWL pirat care dorea atât de mult să intre şi el în legalitate...
Am notat datele acestor vizite la radioclub. Au fost în număr de treizeci şi cinci. La cea de a 35-a vizită Alexandru, plictisit probabil de monotonia acestui scenariu repetat, a deschis cu curaj ostăşesc un nou front de luptă: trebuie să fii UTM-ist (membru al Uniunii Tineretului Muncitor) pentru a deveni radioamator receptor. Ţara are încredere numai în UTM-işti. Am obiectat: printre colegii mei care au obţinut autorizaţia cunosc câţiva care nu sunt UTM-işti, se numărau printre ei şi unii care nici nu ajunseseră la vârsta la care puteau deveni UTM-işti. Alexandru a căzut un răstimp pe gânduri, dar în cele din urmă a găsit soluţia salvatoare. O recomandare de la şcoală, asta era, trebuia să obţin o recomandare de la şcoală, dar pentru aceasta vom merge împreună s-o cerem de la directorul şcolii, tov. Alexandru şi cu mine. Militar disciplinat, la ziua şi la ora fixată mă aştepta la poarta liceului; în faţa cabinetului directorial mi-a făcut semn să aştept şi a intrat singur.
Directorul ţinea mult la mine, eram în permanenţă inclus în "trupa" lui de elevi-artişti, apţi să susţină un program artistic în toată regula, pe care îi trimitea să participe la toate manifestările artistice şcolare din judeţ, iar eu repurtam cu xilofonul meu acompaniat de un coleg la acordeon (Marius Ţeicu) succese fulminante.
Nu voi şti vreodată ce au discutat cei doi, fapt este că după o vreme Alexandru a ieşit şi a arătat în direcţia uşii: directorul mă aşteaptă. Nu prevestea nimic bun acest teatru suspect. Cu obrajii arzând şi bâlbâindu-mă de emoţie mi-am expus doleanţa de a mi se elibera o recomandare. Nu voi uita cât trăiesc profunda jenă cu care bietul om a fost nevoit să mă refuze, fără a putea da însă vreo explicaţie. Am ieşit din cabinet uluit. Alexandru dispăruse.
Şi cu aceasta s-au năruit toate speranţele mele. Am decis să renunţ definitiv la acest hobby, care mie îmi era interzis. Dar înainte de aceasta am mai făcut ceva: mi-am exercitat pentru prima dată dreptul de petiţie consfinţit de Constituţie, în calitatea mea de tânăr cetăţean al Republicii Populare Române. Am adresat o lungă scrisoare lui YO3**. Îl auzisem la QTC-urile duminicale şi mi-am zis că trebuie totuşi să afle cineva de batjocura la care fusesem supus, trebuie să rămână o urmă undeva. Îi enumeram zi cu zi cele 35+1 convocări şi îi ceream ajutorul, incapabil să pricep de ce mie mi s-a refuzat ceea ce alţii au obţinut fără probleme. Un exemplar al scrisorii l-am expediat la Radioclubul Central, celălalt la adresa personală, adresele le găsisem în cartea de telefon. Câteva luni am mai pândit sosirea poştaşului. Zadarnic. Dreptul de petiţie al cetăţenilor României era consfinţit de Constituţie, dar nu şi obligaţia răspunsului. Pesemne că de aceea adresantul nu a binevoit să răspundă S.O.S.-ului meu.
Peste vreun an m-am întâlnit pe stradă cu un coleg de curs. Era deja emiţător, povestea că şi-a înjghebat o staţie cu care a lucrat ZS4 în 40 de metri. Şi mi-a mai dat o informaţie: tov. Alexandru s-a reactivat ca militar, noul şef de radioclub este Costi Dumitrescu, YO2BI. Treci pe acolo, poate te ajută, e băiat bun, a mai adăugat colegul înainte de a ne despărţi.
Am urcat cu picioarele tremurânde cunoscutele trepte de lemn. Într-adevăr, în camera tapisată în albastru de tov. Alexandru, lângă staţie şedea un om tânăr, plăcut la înfăţişare. I-am istorisit pe scurt prin ce am trecut şi i-am întins certificatul meu de radioamator receptor. A zâmbit trist, a înţelegere, s-a ridicat în picioare, a scos dintr-un dulap un formular pe care l-a completat cu numele meu şi cu "benzile de frecvenţă recepţionate" în bietul meu aparat de radio: 7 şi 14 MHz. S-a uitat într-un registru şi a completat şi rubrica "indicativul de apel": YO2-1117. Treci pe la poştă, să ţi-o ştampileze, a spus. S-a adresat apoi unui alt radioamator aflat în încăpere: De necrezut, nu-i aşa?
Peste o lună eram iar acolo, de astă dată cu vreo 300 de QSL-uri, primele mele recepţii ca radioamator autorizat. Adusesem şi copiile de log - tinerii colegi poate nici nu ştiu că pe atunci trebuia să prezinţi cópii la indigo, chiar şi pentru recepţii, pentru ca acestea să poată fi verificate de "organe". Costi le-a frunzărit şi a spus: Ehei, ce bine ar fi ca şi emiţătorii să-şi ţină logul atât de ordonat!
Cu aceasta s-a încheiat pentru mine un capitol, dar nu şi calvarul cursei mele cu obstacole. La finişul acesteia am ajuns doar în 1980, după 17 ani de formulare, cereri, petiţii, reveniri, memorii ... şi recepţii. Mi-am obţinut autorizaţia de radioamator emiţător la vârsta când alţii aveau deja vreo douăzeci de ani de emisie la activ.
Aşa l-am cunoscut eu pe tov. Alexandru. Sper din inimă ca tinerii colegi să nu mai întâlnească în calea devenirii lor astfel de personaje care, într-o epocă marcată de arbitrar şi totalitarism, au putut face mult rău radioamatorilor din România.
«Urmare memoriului dv. vă comunicăm că Comisia Superioară de Radiocomunicaţii îşi menţine avizul negativ dat anterior cu privire la eliberarea unei autorizaţii de emisie-recepţie de radioamator»
* * *
Acest articol a fost publicat în limba română în revista «Radiocomunicaţii şi radioamatorism» şi pe saitul Radioamator.ro, iar în limba engleză printre altele în revista trimestrială FOCUS, în revistele electronice K9YA Telegraph şi HAM MAG şi pe saiturile Southgate Amateur Radio Club, AA0MZ’s Homepage, Watts din Pretoria, Republica Sud-africană, OK1RR DX & Contesting Page, Ultra-DX şi eHam. Articolul
a fost tradus în limba spaniolă de Carlos E. Beviglia LU1BCE şi publicat în
noiembrie 2017 în Revista del Radio Club Argentino, a se vedea prin clic aici.
Din comentariile cititorilor sub articolul (clic pentru citirea articolului în engleză) publicat pe saitul eHam:
KC8ZEV: Wow! Şi unii se mai plâng de S.U.A.??? Ce calvar! Noroc că guvernul n-a venit să-ţi confişte receptorul şi să te aresteze şi pe tine!!! Bucură-te de autorizaţia aia ... ai meritat-o, cu siguranţă. 73 şi DX-uri frumoase!
K1UA: Am observat că oamenii care au trăit sub cizma fostei Uniuni Sovietice apreciază mult mai mult libertatea decât, de pildă, categoria «cârcotaşilor profesionişti» din Statele Unite.
PD1R: O poveste fascinantă. Respect!
N1OU: Curaj, inspiraţie şi, în final, succes. Îţi mulţumesc, Francisc pentru această poveste incredibilă. 73, Gordon
N0AH: Ce memento extraordinar privind semnificaţia pe care acest hobby ar trebui s-o aibă pentru noi toţi! Fiica mea cea mare în vârstă de 8 ani se va prezenta la primul ei examen de autorizare săptămâna viitoare la Dayton. Pe lângă tot materialul de examen pe care îl studiază o voi pune să citească şi acest articol înainte de a merge la Dayton.
Roland, AH5RR: Aceasta este o relatare pe care mi-o voi reaminti mulţi ani de acum înainte. O adevărată dovadă de determinare pentru învingerea discriminării, în calea realizării unui vis. Sper să te întâlnesc deseori în bandă, Fery.
Richard, VE3MFN: Citind aceste rânduri pot spune fără ezitare că ochii mi s-au umplut de lacrimi…!
Danny, KE5WDI: Fery, acesta a fost un articol deosebit de emoţionant. Sper să am privilegiul de a te întâlni în bandă în viitorul apropiat. 73
Nick, N3AIU/DL1NE: Ce relatare minunată! Radioamatorismul este o parte importantă a vieţii mele. Nu ştiu dacă aş fi putut suporta dacă mi s-ar fi refuzat o autorizaţie. Mă bucur că nu te-ai dat bătut şi în cele din urmă ţi-ai obţinut-o. Este o victorie a libertăţii de pretutindeni.
KE5EOT: Îţi mulţumesc pentru scrierea acestui articol. Îl voi trimite prietenilor mei şi cunoştinţelor mele, pentru a le reaminti cât de preţioasă este libertatea noastră.
