Însă exista în planul său o mare necunoscută. Aşa cum au învăţat americanii în Irak şi sovieticii în Afganistan, este mult mai uşor să cucereşti o ţară decât s-o stăpâneşti. Putin ştia că deţine puterea de a cuceri Ucraina. Dar va accepta oare poporul ucrainean fără crâcnire regimul-marionetă instaurat de Moscova? Putin a mizat pe faptul că îl va accepta. La urma urmei el a explicat în mod repetat oricui era dispus să-l asculte că Ucraina nu este o naţiune reală şi că ucrainenii nu sunt un popor real. În 2014 poporul din Crimea s-a împotrivit prea puţin invadatorilor ruşi. De ce s-ar întâmpla altfel în 2022?
Cu fiecare zi care trece devine din ce în ce mai clar că Putin a pierdut pariul. Poporul ucrainean rezistă cu inima neînfricată, câştigând admiraţia întregii omeniri – şi câştigă războiul. Se prefigurează multe zile întunecate. Ruşii pot cuceri toată Ucraina. Dar pentru a câştiga războiul ruşii ar trebui s-o poată stăpâni, şi ei pot reuşi numai dacă poporul ucrainean îi lasă s-o facă. Aceasta pare din ce în ce mai improbabil să se întâmple.
Fiecare tanc rusesc distrus şi fiecare soldat rus ucis sporeşte curajul ucrainenilor să reziste. Şi cu fiecare ucrainean ucis creşte ura ucrainenilor faţă de invadatori. Ura este cea mai hidoasă dintre sentimente. Însă pentru naţiunile oprimate ura este o avere ascunsă. Îngropată adânc în inimă, ea poate întreţine rezistenţa timp de generaţii întregi. Pentru a reconstrui imperiul rusesc Putin are nevoie de o victorie relativ lipsită de vărsare de sânge, care să conducă la o ocupaţie relativ lipsită de ură. Vărsând din ce în ce mai mult sânge ucrainean Putin se «asigură» că visul său nu se va realiza niciodată. Nu numele lui Gorbaciov va fi înscris pe certificatul de deces al imperiului rusesc: va fi numele lui Putin. Gorbaciov i-a făcut pe ruşi şi pe ucraineni să se simtă ca fraţi; Putin i-a preschimbat în inamici şi a făcut totul ca naţiunea ucraineană să se definească de acum înainte ca opozantă faţă de Rusia.
Naţiunile sunt clădite în ultimă instanţă pe naraţiuni. Fiecare zi care trece adaugă noi şi noi naraţiuni, pe care ucrainenii le vor istorisi nu numai în timpul zilelor întunecate care urmează, dar şi în decursul deceniilor şi generaţiior viitoare. Despre preşedintele care a refuzat să se refugieze din capitală şi a spus Statelor Unite că el are nevoie de muniţie, nu de o plimbare; despre soldaţii de pe insula Şerpilor care au răspuns vasului rusesc de război «ia mai duceţi-vă la naiba!» (go fuck yourself); despre civilii care au încercat să oprească tancurile ruseşti aşezându-se în calea lor. Acestea sunt ingredientele din care sunt clădite naţiunile. În perspectivă istorică aceste întâmplări contează mai mult decât tancurile.
Despotul rus ar fi trebuit să cunoască asta la fel de bine ca oricine altcineva. În copilărie a crescut alimentat de întâmplări despre atrocităţile germane şi despre curajul rusesc în timpul asediului Leningradului. El produce acum întâmplări similare, dar proiectându-se pe sine în rolul lui Hitler.
Întâmplările despre curajul ucrainean îi inspiră nu numai pe ucraineni, ci şi întreaga lume. Ele au încurajat guvernele naţiunilor europene, administraţia Statelor Unite, până şi pe cetăţenii oprimaţi din Rusia. Dacă ucrainenii îndrăznesc să oprească un tanc cu mâinile goale guvernul german poate îndrăzni să le furnizeze proiectile anti-tanc, guvernul S.U.A. poate îndrăzni să elimine Rusia din sistemul bancar Swift, iar cetăţenii ruşi pot îndrăzni să-şi manifeste împotrivirea faţă de acest război lipsit de raţiune.
Noi cu toţii putem fi inspiraţi să întreprindem ceva, fie să facem o donaţie, să le spunem bun-venit unor refugiaţi, fie sau să dăm o mână de ajutor în domeniul bătăliei online. Războiul din Ucraina va modela viitorul întregii omeniri. Dacă tiraniei şi agresiunii li se va îngădui să câştige noi cu toţii vom avea de suferit consecinţele. Nu are niciun sens să rămânem nişte observatori. A sosit momentul să ne asumăm răspunderea şi să adoptăm o poziţie fermă.
Din nefericire se pare că acest război va fi de lungă durată. Sub forme diferite el poate continua ani de zile. Însă ceea ce era cel mai important s-a şi decis. Ultimele zile au dovedit întregii lumi că Ucraina este o naţiune cât se poate de reală, că ucrainenii sunt un popor cât se poate de real, şi că fără îndoială ei nu doresc să trăiască sub stăpânirea unui nou imperiu rus. Întrebarea principală, care a rămas deocamdată fără răspuns, este cât de mult timp va trebui să treacă până când acest mesaj va pătrunde prin zidurile groase ale Kremlinului.
....................................................................................................................
(Poate doriţi să citiţi la această adresă şi articolul «Ucraina!» care prezintă un mesaj din partea asociaţiei naţionale a radioamatorilor ucraineni şi două mesaje transmise de IARU - nota mea, YO4PX)
Yuval Noah Harari, născut la 24 februarie 1976
în Kiriat Ata,
Districtul Haifa, Israel,
este un istoric israelian, profesor titular la Departamentul de Istorie al
Universității Ebraice din Ierusalim. Este autorul
cărților de mare succes internațional «Sapiens - Scurtă istorie a omenirii», «Homo Deus - Scurtă
istorie a viitorului» şi «21 de lecţii pentru secolul 21». Toate au devenit bestseller-uri şi au fost traduse şi publicate în numeroase limbi, inclusiv în limba română.
Succinte date biografice şi informaţii despre cărţile publicate, precum şi despre premiile şi distincţiile acordate se găsesc în pagina Wikipedia în limba română care i-a fost dedicată. Un material mult mai cuprinzător în limba engleză poate fi consultat la această adresă. Pagina sa de internet se găseşte aici.
