Acum în librării
«Dincolo de Bine şi de Rău» de Friedrich Nietzsche
la a cincea ediţie
Traducere din limba germană de Francisc Grünberg
295
Geniul inimii, marele enigmatic, zeul ispititor născut pentru a ademeni conştiinţele, cel a cărui voce se pricepe să coboare în infernul fiecărui suflet, cel care nu rosteşte nici o vorbă, nu aruncă nici o privire lipsită de tainica intenţie a seducerii, din al cărui meşteşug face parte şi arta înfăţişării — dar nu a adevăratei sale înfăţişări, ci a uneia care îi va constrânge şi mai mult pe cei ce-l urmează să se îmbulzească mereu mai strâns în juru-i,să-l urmeze din ce în ce mai convinşi şi mai devotaţi: — geniul inimii, cel care face să amuţească toate cele zgomotoase şi vanitoase şi le deprinde cu ascultarea, cel care poleieşte sufletele zgrunţuroase şi le face să guste o nouă dorinţă,— aceea de a sta nemişcate şi netede ca o oglindă, pentru ca cerul cel profund să se poată oglindi în ele —; geniul inimii, cel care învaţă mâna butucănoasă şi repezită să şovăie şi să apuce cu mai multă delicateţe; cel care desluşeşte sub gheaţa groasă şi opacă comoara ascunsă şi uitată, delicioasa picătură de bunătate şi spiritualitate, fiind o adevărată baghetă magică pentru descoperirea tuturor grăunţelor de aur ce au zăcut multă vreme îngropate în temniţele lor de mâl şi nisip; geniul inimii, din a cărui apropiere şi atingere toţi pleacă mai bogaţi decât au fost înainte, dar nu în binecuvântări şi daruri neaşteptate, şi nici fericiţi şi apăsaţi de vreo bunătate străină, ci mai bogaţi în ei înşişi, înnoiţi în propriii lor ochi, desţeleniţi, adiaţi şi dezveliţi de un vânt de primăvară, mai nehotărâţi poate, mai afectuoşi, mai fragili, mai sfărâmaţi, dar plini de speranţe ce n-au încă vreun nume, plini de o voinţă şi de un flux nou, plini de o nouă negare şi de un nou reflux..... dar ce am făcut, prieteni ai mei? Despre cine v-am vorbit? Să fi uitat oare într-atât, de nu v-am pomenit nici măcar o dată numele lui? Încă puţin, şi aţi fi ghicit singuri cine-i acest spirit şi zeu enigmatic care vrea să fie preamărit astfel. Precum se întâmplă celor care de mici copii s-au aflat mereu pe drum şi printre străini, am întâlnit şi eu nu puţine spirite bizare şi destul de primejdioase, dar înainte de toate pe cel despre care tocmai v-am vorbit şi pe care l-am reîntâlnit mereu, şi nu e unul oarecare, ci zeul Dionysos în persoană, marele zeu echivoc şi ispititor căruia odinioară, o ştiţi doar, i-am oferit în taină şi cu veneraţie primii mei născuţi — (fiind cel din urmă, mi se pare, care i-a adus o jertfă: căci n-am găsit pe nimeni care să fi priceput ce anume am făcut). De atunci am învăţat multe, poate prea multe despre filozofia acestui zeu, — învăţături care, după cum am spus, trec din gură-n gură, — eu, cel din urmă discipol şi iniţiat al zeului Dionysos: şi va trebui poate în sfârşit, în măsura în care mi se va permite, să încep a vă oferi spre degustare, vouă, prietenilor mei, un dram din această filozofie? Cu jumătate de gură, cum se cuvine: căci e vorba de lucruri tainice, noi, străine, uimitoare, neliniştitoare. Faptul însuşi că Dionysos e un filozof, şi că aşadar şi zeii filozofează, îmi pare a fi o noutate nu lipsită de anumite riscuri, care va stârni poate un val de neîncredere de-a dreptul în rândul filozofilor, — mai puţin în rândul vostru, prieteni ai mei, căci voi l-aţi putea supăra cel mult venind prea târziu şi pierzând momentul prielnic: pentru că azi, după câte mi s-a spus, vouă nu vă prea place să credeţi în Dumnezeu şi dumnezei. De asemenea, va trebui să depăşesc cu sinceritatea povestirii mele anumite limite, ceea ce poate că nu va fi mereu pe placul severelor voastre urechi. Fireşte, în decursul unor astfel de dialoguri zeul mai sus pomenit mergea cu sinceritatea mai departe, mult mai departe, fiind mereu cu mulţi paşi înaintea mea.... Aş dori chiar, de mi-e îngăduit, să-i atribui, potrivit uzanţelor omeneşti, frumoase nume solemne, pompoase şi virtuoase, să preaslăvesc îndrăzneala lui de cercetător şi descoperitor, curajoasa lui onestitate, veridicitatea şi dragostea sa de înţelepciune. Dar cu acest fast, cu toate aceste boarfe venerabile un astfel de zeu n-are ce face. „Păstrează-le, ar spune el, pentru tine şi semenii tăi şi pentru cei care mai au nevoie de ele! Eu — n-am nici un motiv să-mi acopăr goliciunea!“ — Se vede că soiul acesta de zeu şi filozof duce poate lipsă de un pic de pudoare. — Odată, el mi-a spus aşa: „mi se întâmplă uneori să-i iubesc pe oameni — făcând aluzie la Ariadna care era de faţă —: omul este pentru mine un animal agreabil, viteaz, ingenios, care n-are seamăn pe lume, el se orientează în orice labirint ar nimeri. Eu îi doresc binele: deseori stau şi mă gândesc cum l-aş putea ajuta să progreseze, cum l-aş putea face mai puternic, mai rău şi mai profund.“ — „Mai puternic, mai rău şi mai profund?“ am întrebat eu înspăimântat. „Da, repetă el, mai puternic, mai rău şi mai profund; şi mai frumos totodată“ — şi zeul ispititor zâmbi cu zâmbetu-i alcyonian, de parcă ar fi spus o drăgălăşenie fermecătoare. Din aceasta ne putem da seama că pudoarea nu este singura calitate care îi lipseşte acestei zeităţi —; şi avem în general motive temeinice să bănuim că într-o anumită măsură toţi zeii ar putea lua lecţii de la oameni. Căci noi, oamenii, suntem — mai umani…
296
O, vai, ce s-a ales din voi, gânduri ale mele scrise şi pictate! Parcă mai ieri eraţi atât de multimulticolore, tinere şi maliţioase, atât de pline de spirit şi de tainice miresme că mă făceaţi să strănut şi să râd – iar acum? V-aţi şi despuiat de noutatea voastră, iar câte unele din voi, mi-e teamă, sunt gata să se schimbe în adevăruri: atât de nemuritoare arată ele, impresionante în cumsecădenia lor, şi atât de plictisitoare! Dar întâmplatu-s-a vreodată altfel? Care-s lucrurile pe care le reproducem cu penele şi penelurile noastre de mandarini chinezi, noi, cei ce imortalizăm lucrurile care pot fi descrise? Care-s singurele lucruri pe care le putem eterniza? Ah, numai cele care tocmai se ofilesc şi încep să-şi piardă parfumul! Ah, doar furtuni ce se îndepărtează vlăguite şi sentimente târzii, gălbejite! Ah, numai păsări ostenite în zbor, rătăcite în zbor, păsări care se lasă prinse în mână, - în mâna noastră! Noi imortalizăm cele ce nu mai au mult de trăit şi de zburat, numai lucruri istovite şi răscoapte! Şi numai pentru a putea picta după-amiaza voastră, voi, gânduri ale mele scrise şi pictate, numai pentru ea am culori, multe gingăşii multicolore, şi ocruri şi cafeniuri şi smaragduri şi carmine cu zecile: - dar nimeni nu va ghici din a mea pictură splendoarea dimineţii voastre, grăbite scântei şi minuni ale singurătăţii mele, bătrânele, iubitele - - răutăcioasele mele gânduri!
POSTLUDIU
Din ’nalte piscuri
Amiază-a vieţii! Ceas solemn!
Văratică grădină!
Zglobie fericire, ce pândă şi aşteptare-i: —
La prietenii-mi tânjesc, şi zi şi noapte-i chem,
Dar unde zăboviţi? Veniţi! Sosit-a ceasul-semn!
Ăst munte îngheţat nu-n cinstea voastră
Gătitu-şi-a cu roze azi faţa-i cenuşie?
Pâraiele vă caută, şi-n păsăresc azur
Se fugăresc, se luptă, cercând să vă zărească
Nostalgici nouri, vânturi.
Căci aşternut-am vouă pe piscuri masă mare: —
Învecinat cu stele, prăpăstii abisale
S-o mai găsi vreunul ca mine, cine oare?
Mai fost-a un regat întins c-al meu, vreodată?
Iar mierea mea cea dulce — de cine-a fost gustată?.....
— Şi iată-vă, prieteni! — O, vai! Dar nu-s eu cel
Spre care vă-ndreptarăţi?
Voi ezitaţi, surprinşi — mai bine, ocărâţi!
Schimbatu-mi-am dar pasul, şi mână, ’nfăţişare?
De nu sunt eu, amici, o, spuneţi — cine-s oare?
Un altul s-a născut din eul meu fugit
Şi-nstrăinat de mine?
Un luptător ce ades s-a-nvins mereu pe sine
şi-n contra forţei sale prea des s-a opintit,
Iar propria-i izbândă l-a-ncătuşat, rănit?
Căutam tărâmuri reci, bătute-n lung şi lat
De vântul îngheţat?
Om nu trăia alături, ci doar vreun urs polar,
Uitat-am Omul, Zeul, uitat-am ruga, hula?
Păşesc de-acum, stafie, spre nepătat gheţar?
— Cum, prieteni de demult! Iată, voi păliţi,
Iubind şi plini de spaimă!
Plecaţi de-aci mai bine! Şi făr-de supărare!
În ger şi printre pietre voi n-aţi şti să trăiţi:
E ţara caprei negre, ţinut de vânătoare.
Slab vânător sunt eu! — Priviţi-mi arcul
Ce-ntins se înfioară!
Arcaşul cel mai vajnic a-l mânui doar poate — —:
Dar plângeţi, vai! Săgeata mea omoară,
Fugiţi de-aci, e timpul, de nu — vă bate ceasul!.....
Aţi şi plecat? — O, inimă, iubirea,
Speranţa ţi-e întreagă:
Deschide-ale porţii braţe spre noi prieteni, iară
La cei bătrâni renunţă, şi uită amintirea!
De tânără tu fost-ai, mai tânără eşti acum!
Speranţa-n unic brâu ne-nlănţuia pe vremuri, —
Însemnele iubirii de-altădată
Pe el sunt pale azi, şi cine le mai caută,
Ca-n pergamente, tâlcul? E ars şi înnegrit,
De vrei să-l iei în mână, tu pregeţi, te cutremuri.
Şi dusă-i prietenia — cum să-i numesc de azi? —
Amici-fantome! Noaptea
I-aud bătând la geam şi inima chemându-mi,
"Ci noi am fost", spun ochii, "şi suntem", plânge şoapta -
— O, vorbe ofilite, pierdut parfum de roze!
O, dor al tinereţii, iluzii, amăgire!
Credeam c-asemeni mie,
Cei ce-mi sunt rude-ntruna să se schimbe,
Dar şi îmbătrâniră, iar vârsta ne desparte:
Cu mine preschimbatul rămâne-n înrudire.
Amiază a vieţii! A doua tinereţe!
Văratică grădină!
Zglobie fericire, ce pândă şi aşteptare-i,
La prietenii-mi tânjesc, şi zi şi noapte-i chem.
La noi amici! Veniţi! Sosit-a ceasul-semn!
*
* *
Sfârşit e cântul, — vaierul de dor
Pe buze mi s-a stins:
Făptaş e-un vrăjitor, amic la ceas fatidic,
Un prieten de amiază — dar cine-i, nu v-o zic —
Cu soarele în creştet, el schimbă Unu-n Doi.....
Slăvim acum victoria în dans feeric,
Serbare-ntre serbări:
Sosit-a Zarathustra, un oaspete de seamă!
Şi lumea râde-n lacrimi, perdeaua se destramă,
Mireasă e Lumina, iar mire — Întuneric.....
