Knut Magne Haugland, LA3KY
şi expediţia Kon-Tiki
şi expediţia Kon-Tiki
de S. Khrystyne Keane, K1SFA
Traducere, prezentare şi completări de Francisc Grünberg, YO4PX
Preluarea articolului de pe saitul ARRL
cu aprobarea lui Maty Weinberg, KB1EIB
coordonator de producţie al ARRL
Norvegianul Knut Magne Haugland, LA3KY a decedat la 25 decembrie 2009 la vârsta de 92 de ani. El a fost ultimul supravieţuitor din cei şase expediţionari care împreuna cu Thor Heyerdahl au traversat cu succes în 1947 Oceanul Pacific într-o plută cu pânze construită din buşteni de balsa şi bambus, cu lungimea de 13,7 metri, botezată Kon-Tiki, în onoarea zeului incaş al Soarelui, pentru a dovedi că populaţia din America de Sud putea să se fi stabilit în Polinezia în perioada pre-columbiana.
Denumită într-un articol publicat în ediţia din decembrie 1947 a revistei QST ca «cea mai neobişnuită expediţie din toate timpurile care şi-a bazat comunicaţiile pe radioamatorism», Kon-Tiki a pornit din Peru spre Polinezia la 28 aprilie 1946. Thor Heyerdahl, etnolog norvegian şi conducătorul aventurii, avea o teorie potrivit căreia aşezările din insulele Pacificului au ca origine mai degrabă o migraţie a locuitorilor Americii, care au traversat Pacificul acum mulţi ani, decât o strămutare dinspre Asia, cum susţineau oamenii de ştiinţă», explica articolul. «Pentru a dovedi că o asemenea migraţie a fost posibilă dl. Heyerdahl a decis să încerce călătoria cu o plută de genul celor păstrate în legendele incaşe şi în descrierile istorice spaniole timpurii. El a denumit expediţia ”Kon-Tiki” în onoarea zeului pre-incaş al Soarelui. Pluta a fost construită din buşteni de balsa, cel mai uşor lemn din câte există, legaţi între ei cu frânghii din fibre de cânepă împletite artizanal. Singura sursă de energie pe care se bazau urma să fie obişnuitele vânturi ale zonei Pacificului şi curentul Humboldt, care urmează coasta de vest a Americii de sud, pentru a se îndrepta apoi spre arhipelagul Tuamotu.
Haugland şi Războiul al II-lea mondial
În timpul celui de al II-lea război mondial Haugland a fost membru al Rezistenţei norvegiene şi a jucat un rol important în distrugerea uzinei hidroelectrice de la Vemork. Atunci când naziştii au ocupat Norvegia doriseră să folosească uzina, care producea apă grea, în încercarea lor de a produce arme nucleare. Între 1940 şi 1944 o serie de acţiuni de sabotaj realizate de mişcarea de rezistenţă norvegiană, precum şi bombardamentele aliaţilor au asigurat distrugerea uzinei şi pierderea apei grele produse. Aceste operaţiuni au izbutit să scoată uzina din producţie la începutul anului 1943. Rezistenţa a reuşit să paraşuteze prin acţiunea Grouse patru norvegieni - Haugland, Arne Kjelstrup, Jens-Anton Poulsson şi Claus Helberg - la Hardangervidda în 18 octombrie 1942, pentru a realiza întâlnirea cu operaţiunea britanică Freshman, cu care urmau să se îndrepte spre Vemork. Ajunşi pe sol norvegienii au început să transmită informaţii despre uzină, inclusiv numărul celor care o apărau. Operaţiunea Freshman a eşuat atunci când hidroglisoarele militare engleze s-au prăbuşit cu puţin înainte de a ajunge la destinaţie. Toţi cei 41 de participanţi fie au murit în urma prăbuşirii, fie au fost capturaţi, interogaţi şi executaţi de nazişti. Atunci membrilor operaţiuni Grouse li s-a ordonat să aştepte sosirea unei alte echipe, operaţiunea Gunnerside. În 1943 echipă de comando formată din norvegieni antrenaţi de britanici a reuşit să distrugă capacităţile de producţie. În 1965 această faptă eroică a fost ecranizată sub titlul Eroii din Telemark, în regia lui Anthony Mann, cu Kirk Douglas in rolul principal.
În urma distrugerii uzinei Haugland a rămas la Hardangervidda două luni, apoi a plecat la Oslo pentru a antrena telegrafişti de marină. După o călătorie în Regatul Unit pentru procurarea de aparatură radio s-a întors în noiembrie în Norvegia, fiind paraşutat la Skrimfjella. Naziştii l-au arestat în Kongsberg, dar a reuşit să evadeze. La 1 aprilie 1944 a fost cât pe ce să fie prins de Gestapo, atunci când unul dintre emiţătoarele sale, ascuns la Spitalul de maternitate din Oslo, a fost localizat de nazişti prin goniometrare. Haugland s-a refugiat în Regatul Unit şi nu a mai revenit în Norvegia decât după încheierea războiului. Pentru eroismul său lui Haugland i s-a decernat în 1943 şi în 1944 Crucea de război cu paloş, cea mai înaltă distincţie militară norvegiană. În plus, britanicii l-au decorat cu Ordinul Serviciului deosebit şi Medalia militară. De asemenea el a primit Crucea de război şi Legiunea de onoare franceze şi Ordinul regal norvegian St.Olav.
Haugland şi Kon-Tiki
Haugland l-a întâlnit prima dată pe Thor Heyerdahl în 1944 într-o tabără de antrenament paramilitar din Anglia. Acolo a auzit prima dată de teoriile lui Heyerdahl despre migraţia polineziană şi despre planul acestuia de a traversa Pacificul pe o plută din lemn de balsa. În 1947 Heyerdahl l-a invitat pe Haugland şi pe Torstein Raaby, un alt fost membru al Rezistenţei, să se alăture expediţiei Kon-Tiki ca operatori radio. Pluta a fost construită în Şantierul naval militar din Lima, Peru, după ce pomii de balsa au fost tăiaţi personal de expediţionari în Ecuador şi coborâţi pe un râu şi apoi pe ocean până în Peru.
Heyerdahl şi cei cinci tovarăşi ai săi (plus papagalul Lolita) au navigat cu pluta timp de 101 zile, străbătând distanţa de 4300 de mile pe Oceanul Pacific, până când pluta s-a zdrobit pe un recif al insulei Raroia din arhipelagul Tuamotu la 7 august 1947. Kon-Tiki a transportat 250 litri de apă în tuburi de bambus. Ca alimente echipajul s-a aprovizionat cu 200 de nuci de cocos, cartofi dulci, diferite fructe şi rădăcinoase. Serviciul de înzestrare US Army Quartermaster Corps le-a furnizat raţii de alimente, conserve şi echipament de supravieţuire. În schimb, exploratorii Kon-Tiki au prezentat americanilor după încheierea expediţiei rapoarte privind calitatea şi utilitatea proviziilor şi a echipamentelor. De asemenea, au pescuit o cantitate enormă de peşti, în special peşti zburători, mahi-mahi, ton galben şi rechini.
Expediţia a folosit indicativul LI2B şi a utilizat trei emiţătoare radio etanşate. Primul emiţător a operat pe benzile de 40 şi 20 de metri, al doilea pe 10 metri, iar al treilea pe 6 metri. Fiecare unitate era echipată exclusiv cu tuburi în vid 2E30, care furnizau 10 waţi input RF. Ca rezervă de urgenţă echipajul avea şi un transiver german Mark V, reconstruit de forţele de operaţiuni speciale britanice în 1942. Alte echipamente includeau un set de urgenţă alimentat prin dinam acţionat manual tip Gibson Girl, destinat lucrului pe benzile maritime, un set special pe benzile de ultrascurte pentru contactarea avioanelor şi două emiţătoare britanice Mark II. Kon-Tiki avea la bord şi un receptor National Radio Company NC-173. Baterii uscate şi un generator cu dinam manual furnizau energia electrică necesară.
Articolul din decembrie 1947 publicat în QST menţiona: «condiţiile în care a trebuit să lucreze aparatura radio de la bordul plutei prezenta numeroase probleme neobişnuite. Apropierea punţii plutei de apă şi protecţia relativ redusă oferită de cabina întocmită din stuf de bambus presupunea că aparatura va avea de rezistat la influenţele umezelii. S-a dorit ca unităţile emiţătoarelor să fie uşoare şi suficient de etanşe pentru situaţia în care, dacă ar cădea peste bord, să poată fi pescuite şi repuse în funcţiune fără întârziere. Era necesar ca echipamentul să poată lucra atât pe frecvenţele maritime cât şi în benzile de amatori. S-a prevăzut necesitatea de a se lucra atât în fonie cât şi în CW. Emiţătoarele trebuiau să fie acordate, închise şi etanşate, până în momentul în care ar fi apărut vreo defecţiune. Ele au fost prevăzute să poată fi folosite cu antene de orice dimensiune, în funcţie de suportul pe care urmau să fie acestea înălţate. Având aceste cerinţe în minte C,F. Haddock W1CTW şi H.A. Gardner W1EHT din echipa de inginerie a National Radio Company au proiectat şi construit cele trei emiţătoare necesare, unul pentru 7 şi 14 MHz, al doilea pentru 28 MHz, iar al treilea pentru 50 MHz.»
În timpul primelor 22 de zile de la plecarea lor din Peru singurul contact al lui Kon-Tiki prin radio a fost cu OBE, staţia Şcolii navale peruviene. LI2B a respectat programul stabilit înainte de plecare, încercând să contacteze staţii de amator importante pe frecvenţele convenite, dar fără succes. În fine, în 20 mai la orele 09.44 PST Harold Kempel W6EVM a auzit LI2B şi l-a lucrat pe 14142 kHz, furnizându-i plutei primul QSO nord-american. Până la mijlocul lunii iunie LI2B avea să lucreze numeroase staţii de radioamator.
Pe măsură ce călătoria progresa s-a creat o reţea întinsă de staţii de amator, care urmăreau Kon-Tiki în voiajul său. Staţii din America de nord, Zona Canalului Panama şi Norvegia au cooperat pentru a transmite traficul primit de la Kon-Tiki, Gene Melton W3FNG din Washington, DC a retransmis mesaje spre şi dinspre Ambasada norvegiană. «În cel puţin două ocazii s-a transmis trafic între ambasadă şi plută prin intermediul acestui circuit», menţiona articolul din QST. «Odată un mesaj a fost retransmis de la plută la W3FNG, de acolo prin telefon la ambasadă, s-a primit un răspuns, care la rândul lui a fost retransmis în direcţie inversă spre Kon-Tiki – totul în răstimp de doar 35 de minute!»
Misiunea lui Kon-Tiki s-a încheiat la 7 august 1947 – la numai 101 de zile de la plecarea din Peru -, atunci când valurile au aruncat pluta pe reciful din largul insulei Raroia. «Însă siguranţa curajosului echipaj, care a făcut un succes din această aventură, era în pericol», scria autorul articolului din QST. «Cu jumătate de oră înainte de debarcare LI2B a avut norocul de a realiza legătura radio cu G.W. Hitch ZK1AB de pe insula Rarotonga, care a fost rugat să rămână pe recepţie şi să intre în legătură cu Ambasada Norvegiei din Washington în cazul în care LI2B nu mai apărea pe frecvenţă după trecerea a 36 de ore. Cu puţin înaintea scurgerii perioadei de timp s-a stabilit legătura cu P. Fuller W0MNU şi s-a transmis vestea debarcării, evitându-se prin aceasta necesitatea trimiterii unei misiuni de salvare.»
În cartea sa “Expediţia Kon-Tiki - cu pluta pe Oceanul Pacific” Heyerdahl descrie înfrigurarea de a obţine legătura radio după debarcarea pe Raroia, inclusiv disperarea echipajului în timp ce receptorul NC-173 se usca încet-încet, după ce s-a udat zdravăn în epava ambarcaţiunii, recepţionând la frecvenţe din ce în ce mai înalte, până s-a stabilizat pe frecvenţa de 13990 kHz pe care trebuia să se realizeze QSO-ul:
«Bobine şi alte piese de radio zăceau sub soarele tropical pe bucăţi de coral. A trecut întreaga zi şi atmosfera deveni din ce în ce mai încordată. Cu toţii ne-am abandonat orice alte preocupări şi ne-am îngrămădit în jurul radioului, sperând că am putea fi cu ceva de folos. Trebuia să apărem în eter înainte de ora 10 seara. Atunci urmau să expire cele 36 de ore, după care radioamatorul din Rarotonga ar fi început să transmită apeluri pentru a se trimite un avion şi pentru a se organiza o expediţie pentru salvarea noastră.
S-a făcut amiază, s-a făcut şi după-amiază, apoi soarele asfinţi. Numai de nu s-ar grăbi prea tare omul din Rarotonga! Ora 7, ora 8, ora 9! Tensiunea ajunsese de nesuportat. Emiţătorul era mort, însă receptorul, un NC-173 prinse viaţă, undeva în partea de jos a scalei se făcu auzită o muzică slabă. Dar... nu în benzile de amatori. Cu toate acestea recepţia urca în frecvenţă, probabil că era o bobină udă care se usca treptat. Emiţătorul nu producea decât scurt-circuite şi scântei.
Apoi nu mai rămăsese decât o oră. Părea să nu mai existe nici o şansă. S-a renunţat la emiţătorul obişnuit şi s-a încercat din nou un emiţător de sabotaj de pe vremea războiului. L-am mai încercat noi în repetate rânduri în timpul zilei, dar fără rezultat. Poate că acum s-a mai uscat... Toate bateriile erau complet descărcate, obţineam energie învârtind la manivela unui mic generator. Era dificil, iar noi, cei patru neştiuitori în ale radioului făceam cu rândul, învârtind toată ziua în neştire la maşinăria aia blestemată.
Încă puţin, şi cele 36 de ore vor expira. Îmi amintesc că cineva a şoptit: “mai sunt cinci minute”, după aceea nimeni n-a mai îndrăznit să se uite la ceas. Emiţătorul era şi acum mort, însă receptorul urca târâş-grăpiş spre frecvenţa corectă. Deodată aparatul pârâi pe frecvenţa omului din Rarotonga, şi am dedus că era în legătură cu staţia telegrafică din Tahiti. Curând după aceea am desluşit următorul fragment transmis din Rarotonga: … “nici un avion pe partea asta a insulelor Samoa. Sunt sigur că …”
Apoi se făcu din nou linişte. Tensiunea ajunse îngrozitoare. Ce se pune la cale? Au început deja să trimită avioane şi expediţii de salvare? Fără îndoială că acum mesajele referitoare la noi circulă încoace şi încolo, în toate direcţiile. Cei doi operatori lucrau cu înfrigurare. Sudoarea le curgea pe faţă, la fel şi nouă, cei care dădeam la manivelă. Energia începu să intre în antena emiţătorului, şi Torstein arătă în extaz spre o săgeată care urca încet pe o scală în timp ce el apăsa pe manipulator. Acum e acum!
Învârteam nebuneşte manivela, în timp ce Torstein chema Rarotonga. Nu ne auzea nimeni. Încă o încercare. Acum receptorul funcţiona din nou, dar Rarotonga nu ne auzea. L-am chemat pe Hal din Los Angeles şi Şcoala navală din Lima, dar nu ne auzea nimeni. Atunci Torstein lansă un CQ, adică el chema toate staţiile din lume care ne puteau auzi pe frecvenţa noastră specială de radioamatori. Asta a avut oarece rezultat. Din eter răzbătu o voce slabă, care ne răspunse. L-am chemat din nou şi i-am spus că l-am auzit. Apoi vocea slabă din eter spuse: “Numele meu e Paul şi trăiesc în Colorado. Cum te numeşti şi unde locuieşti?”
Era un radioamator. Torstein înşfăcă manipulatorul în timp cei noi învârteam manivela dinamului, şi îi răspunse: “Aici e Kon-Tiki. Am eşuat pe o insulă pustie din Pacific.” Paul nu dădu crezare mesajului nostru. Şi-o fi zis că e un alt radioamator, de pe strada alăturată, care vroia să-i joace o farsă. Ne smulgeam părul din cap de disperare. Eram aici, stăteam sub ramurile palmierilor, într-o noapte înstelată, pe o insulă nelocuită, şi nimeni nu vroia să ne creadă.
Torstein nu se lăsă, ţăcănea din nou din manipulator, transmiţând fără încetare “totul e bine, totul e bine, totul e bine”. Trebuia să oprim cu orice preţ maşinăria de salvare care se pusese în mişcare pe întinderea Pacificului. Apoi am auzit foarte slab în receptor “dacă totul e bine, ce mai vrei?”, şi din nou se lăsă liniştea în eter. Gata, s-a terminat. Ne venea să sărim în sus şi să scuturăm de disperare toate nucile de cocos, şi Dumnezeu mai ştie de ce am mai fi fost în stare, dacă dintr-o dată atât bunul nostru prieten Hal cât şi Rarotonga nu ne-ar fi recepţionat. Hal spunea că i-au dat lacrimile auzind din nou LI2B. Întreaga tensiune se risipi; eram din nou singuri şi nederanjaţi pe insula noastră din Marea Sudului, şi ne întinserăm epuizaţi pe paturile noastre înjghebate din frunze de palmier.»
După Kon-Tiki
În 1951 Haugland s-a căsătorit cu bibliotecara Ingeborg Prestholdt. A activat în Grupul de brigăzi independente norvegiene în Germania între 1948 şi 1949, a continuat în Forsvarsstaben până în 1952, apoi a fost transferat la Forţele Aeriene Regale norvegiene. A condus serviciul electronic de informaţii din nordul Norvegiei în timpul Războiului rece. A primit gradul de maior în 1954 şi apoi de locotenent-colonel din 1977. În 1963 Haugland a părăsit Forţele Aeriene şi a devenit director în exerciţiu al Muzeului Rezistenţei norvegiene, fiind ulterior promovat la funcţia de director permanent. S-a retras în 1983. A fost de asemenea director al Muzeului Kon-Tiki de la începuturile sale, din 1974 şi până în 1990.
Muzeul este situat în Bygdoynes, la periferia capitalei Oslo.
(Aici se încheie articolul din QST.)
* * *
O vizită la Muzeul Kon-Tiki
În afara rolelor de film alb-negru pe 16 mm expediţia a fost echipată şi cu film color. Cu toate acestea cele mai multe dintre rolele color au fost furate înainte de plecare, în plus anumite role s-au deteriorat din cauza umezelii în timpul călătoriei. Secvenţele care urmează, cu o durată de 2:46 minute, sunt singurele imagini color ale vestitei expediţii.
(Filmul a fost blocat pe considerente de copyright - nota mea, YO4PX)
(Filmul a fost blocat pe considerente de copyright - nota mea, YO4PX)
Iată şi QSL-ul original al lui LI2B, pe care sunt înscrise numele celor doi operatori radio, Torstein Raby si Knut M. Haugland! Mulţumiri lui Tony, G4UZN care l-a găsit pe internet:
Filmul color «The Kon-Tiki Expedition» a fost preluat din nou de pe YouTube, după ce a fost blocat în repetate rânduri.
în scopul obţinerii unei subtitrări acceptabile în limba română (cu stângăciile inerente unei traduceri automate) se acţionează steluţa din bara de jos, apoi succesiv «Subtitles/CC», «Autotranslate» şi se alege din lista pe verticală «Romanian». (nota mea, YO4PX)
în scopul obţinerii unei subtitrări acceptabile în limba română (cu stângăciile inerente unei traduceri automate) se acţionează steluţa din bara de jos, apoi succesiv «Subtitles/CC», «Autotranslate» şi se alege din lista pe verticală «Romanian». (nota mea, YO4PX)
Surse: articolul din QST, fotografii alb-negru prin amabilitatea Muzeului Kon-Tiki, YouTube)
* * *
