Săptămâna trecută unul dintre QRP-iştii locali urcă dealul până la mine. Se aruncă într-un fotoliu şi începu să se plângă că e tare obosit. «M-am săturat», mă anunţă el, «şi să nu mai aud de vânătoarea de DX şi de toată goana asta absurdă după năluci. Nici nu mai vreau să ştiu de DX. Le-am lucrat pe toate şi nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Absolut nimic.» L-am ascultat cu atenţie, ştiam prea bine că până şi cel mai entuziast DX-man are momentele sale de osteneală şi poate întoarce spatele DX-ului, dar asta numai pentru perioade trecătoare.
«Vorbeşti serios?», l-am întrebat. «Cu siguranţă. Eu nu pot să-i înţeleg pe DX-manii ăştia noi. Cu ani în urmă noi toţi DX-manii eram nişte gentlemani, încercam tot timpul să ne îmbunătăţim staţiile şi scorul DXCC. Mi-au trebuit ani de zile să ridic pe piloni toate acele monobanduri pentru zece, doi’şpe, cin’şpe, şapte’şpe, douăzeci şi patruzeci de metri. Şi mai mult a durat până mi-am instalat şi acele loop-uri pentru treizeci şi optzeci. Iar când lucram aveam întotdeauna grijă să nu împing prea tare, ca să nu depăşesc limita legală. Întotdeauna! Am muncit ani de zile să le pun toate cap la cap, şi acum vin aceşti noi operatori făcuţi peste noapte, care nu-s în stare să recunoască un 3-500Z, dar care se bagă peste tine în pailap fără să ţină seama de nici un fel de reguli de politeţe. Nici măcar unul singur nu e un gentleman, cum erau tinerii pe vremuri. Atunci toţi DX-manii erau curtenitori, şi nu o dată mi s-a întâmplat ca ei să aştepte până lucram eu primul DX-ul, ştiau că dacă am putere mare şi antene ca lumea mie mi se cuvine s-o fac. Dar văd că vremurile s-au schimbat.»
Am rămas niţel pe gânduri. Cam bănuiam eu ce se ascunde sub toată treaba asta, îl auzisem pe QRP-ist vorbind pe repetor seara trecută cu unul dintre rechini. «N-a fost propagare când a apărut Coreea de nord pe 15 metri?», l-am întrebat. «Bineînţeles că n-a fost», răspunse QRP-istul, «ştiam că nici n-o să fie, aşa că m-am dus să mă uit la televizor. Şi oricum, era cu siguranţă un pirat.» Am tăcut un răstimp, căci ştiam că mai mulţi rechini au rămas pe frecvenţa lui P5 şi l-au lucrat în momentul unui vârf de propagare. Şi am mai auzit zvonul că ARRL-ul e pe cale să aprobe documentaţia primită despre acea operaţiune de o zi a operatorului ceh care s-a aflat în Pyongyang.
Mă întrebam cu ce vorbe aş putea alina rănile cuiva care se îngrijorează că nu-şi mai poate asigura statutul de şef local în materie de DX-uri. «I-am auzit pe unii dintre aceşti DX-mani novici zicând că ei l-au lucrat pe P5 şi că va conta pentru DXCC», am spus cu prudenţă, «dar s-ar putea să nu conteze. Oricum, sunt siguri că l-ai fi putut lucra şi tu, dacă nu te întorceai în faţa televizorului. Dar toate aceste DX-uri reapar, mai devreme sau mai târziu.» QRP-istul se holbă la mine cu ochişorii săi rotunzi. «Louie-Ochi roşu, el e de vină! El nu doarme niciodată! A stat ore-ntregi pe frecvenţă aşteptându-l pe P5. Şi când s-a produs o deschidere i-a anunţat pe novici, dar pe mine nu!» Mii de tunete şi trăznete! Ştiam că QRP-istul dormea de ore bune când P5 a reapărut în bandă. Ce mai puteam spune într-o astfel de situaţie?
«Încearcă să priveşti lucrurile altfel», i-am zis. «E chiar atât de grav dacă unii dintre noii-veniţi o să ne-o ia înainte? Am fost multă vreme în frunte şi ne-a făcut plăcere. De ce nu i-am lăsa şi pe cei care nu se tolănesc în faţa televizorului să aibă parte de succes la rândul lor?» Dar mi-am ratat ţinta. QRP-istul se sculase deja în picioare, cu pumnii strânşi. «Te cunosc de-o viaţă, dar tot nu te-nţeleg», şi porni la vale, fără regrete şi fără îndoieli. Mii de tunete şi trăznete! Ştiam că P5 va reapărea, dar mai ştiam că s-ar putea să treacă şi zece ani până atunci. Merituoşii, numai ei au dreptul la P5! Căci DX-ul e război!
