Radioamatori celebri: David Sumner, K1ZZ
(Partea I-a)
David Sumner, K1ZZ este director-prim executiv, vicepreşedinte executiv şi secretar al Amateur Radio Relay League (ARRL), asociaţia naţională a radioamatorilor americani. El este responsabil faţă de Comitetul Directorilor ARRL pentru administrarea treburilor Ligii, inclusiv a echipei cartierului general şi a revistei oficiale QST.
Autorizat în 1962 la vârsta de 13 ani, David a fost activ în aproape toate domeniile radioamatorismului, cu precădere în concursuri în telegrafie. Cu începere din 1972 a ocupat funcţii din ce în ce mai importante în cadrul administraţiei ARRL. În 1970 a fost profund implicat în pregătirea Conferinţei mondiale administrative radio (WARC) a Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor (ITU) din 1979, care a reprezentat o importantă piatră de hotar în radioamatorism, mai ales în ceea ce priveşte alocarea aşa-numitelor «benzi noi» sau «benzile WARC» de 30, 17 şi 12 de metri (10, 18 şi 24 de MHz). A participat în anul 2000 ca membru al echipei IARU la Conferinţa mondială a radiocomunicaţiei (WRC) din Istanbul, iar în 2003 a fost oficial administrativ al echipei care a reprezentat IARU la Conferinţa WRC din Geneva, a cărei realizare majoră a fost îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în segmentul de bandă 7100-7200 kHz. Între 1982 şi 1989 a ocupat funcţia de secretar al Uniunii Internaţionale a Radioamatorilor (IARU), iar din 1989 este membru al Consiliului de administraţie al IARU. A călătorit în peste 50 de ţări în cadrul responsabilităţilor sale ca oficial ARRL şi IARU. David este licenţiat în ştiinţe politice al Michigan State University şi deţine un masterat în administraţia afacerilor al Connecticut University. Locuieşte cu soţia sa Linda, KA1ZD în zona rurală Coventry, statul Connecticut, unde este activ în administraţia locală şi în chestiuni bisericeşti, precum şi în eter. Fiica lor Deryn, N1UCI este studentă în drept în Washington, DC.
(Sursă: biografiile oficialilor ARRL de pe saitul ARRL, foto QRZ.com)
Primul dintre cele două articole pe care le voi readuce în atenţia dumneavoastră a fost publicat în revista QST ca editorial în cadrul rubricii permanente a lui K1ZZ It Seems to Us şi a fost reprodus pe saitul ARRL, iar în iunie 2007 a apărut în traducere pe saitul Radioamator.ro cu amabila aprobare a autorului şi a lui Maty Weinberg, coordonator de producţie al ARRL. Un al doilea articol va fi republicat în partea a II-a a acestui material.
Deşi au trecut 7 ani de la apariţie cred că textele şi-au păstrat aproape în totalitate actualitatea şi dovedesc profunda cunoaştere a fenomenului radioamatorismului, atitudinea de înţelegere şi toleranţă a autorului faţă de diversitatea acestuia şi a celor care îl practică, înţelepciunea în abordarea numeroaselor sale probleme şi în relaţia demnă şi responsabilă cu agenţiile şi organizaţiile guvernamentale şi internaţionale, în scopul protejării şi promovării intereselor radioamatorilor din întreaga lume.
Am convingerea că exempul oferit de viaţa şi activitatea lui David Sumner K1ZZ ne demonstrează cu prisosinţă că organizaţiile şi asociaţiile de radioamator trebuie administrate şi reprezentate de persoane cunoscătoare în amănunt ale tuturor aspectelor acestui hobby - şi nu de «funcţionari» parveniţi în funcţii pe criterii aleatorii, a căror tangenţă cu radioamatorismul este marginală sau chiar inexistentă.
Am convingerea că exempul oferit de viaţa şi activitatea lui David Sumner K1ZZ ne demonstrează cu prisosinţă că organizaţiile şi asociaţiile de radioamator trebuie administrate şi reprezentate de persoane cunoscătoare în amănunt ale tuturor aspectelor acestui hobby - şi nu de «funcţionari» parveniţi în funcţii pe criterii aleatorii, a căror tangenţă cu radioamatorismul este marginală sau chiar inexistentă.
Radioamatorismul nu mai e ca pe vremea bunicilor
(publicat în revista QST în noiembrie 2006)
Restaurarea şi îngrijirea plină de afecţiune a aparatelor de radio clasice, care au constituit mândria shack-urilor generaţiilor anterioare de radioamatori, este o latură pasionantă a preocupărilor noastre, care ne oferă multe satisfacţii. Fie că e vorba de reconstruirea primelor noastre staţii sau achiziţionarea de aparatură pe care nu puteam nici măcar visa s-o avem pe vremea când erau noi, fie explorarea istoriei care a precedat propria noastră implicare in radioamatorism, avem multe de învăţat şi de savurat. În era afişajului digital generalizat se uită lesne cât de multă abilitate era necesară pentru atingerea aceluiaşi scop prin mijloace pur mecanice.
Dar admiraţia noastră faţă de istorie nu înseamnă defel o cantonare în trecut. Radioamatorismul prezentului este mult mai plin de provocări. În zilele noastre putem realiza mai multe lucruri decât s-au realizat vreodată, pentru că acum avem la dispoziţie unelte mult mai bune pentru aceasta. Gândiţi-vă la frecvenţele inferioare. Timp de decenii după cel de al II-lea război mondial ocupantul principal al benzii de 160 de metri era sistemul de navigaţie LORAN. Amatorii erau drastic restricţionaţi, DX-urile erau rare. Mulţumită renunţării la sistemul LORAN şi datorită îmbunătăţirii antenelor de recepţie contactarea staţiilor DX în 160 de metri este în prezent un lucru absolut obişnuit. Şi pe deasupra unii amatori explorează propagarea la mare distanţă pe 136 kHz utilizând tehnici sofisticate de detecţie a semnalului, în vreme ce alţii vor încerca să lucreze pe 505 kHz în baza unei autorizări recent emise de ARRL.
Gândiţi-vă la frecvenţele superioare de la 80 la 10 metri. Imediat după cel de al II-lea Război mondial nu erau decât patru: 80, 40, 20 şi 10 metri. Apoi, în 1950 s-a adăugat 15 metri, iar ca rezultat al Conferinţei mondiale administrative radio (World Administrative Radio Conference, prescurtat uzual WARC - nota trad.) din 1979 am obţinut şi benzile de 30, 17 şi 12 metri. Mai recent am dobândit oarecare acces şi la banda de 60 de metri (cu puţin deasupra frecvenţei de 5 MHz), pe câteva canale, alocate diferit de la ţară la ţară, pentru a se evita interferarea cu alte servicii locale. Predecesorii noştri nici nu şi-ar fi putut imagina existenţa atâtor opţiuni disponibile în alegerea frecvenţelor de operare în funcţie de condiţiile de propagare.
În anul 2003 la Conferinţa mondială de Radiocomunicaţii (World Radiocommunication Conference, WRC) am obţinut ameliorări îndelung aşteptate ale benzii de 40 de metri, prin scoaterea unor staţii de radiodifuziune în afara segmentului 7100-7200 kHz. Se prevede finalizarea acestui proces pentru martie 2009, dar progresul este deja vizibil. În septembrie am avut ocazia de a opera în banda de 40 de metri fonie de la 4U1ITU (staţia de radioamator de la sediul central al Uniunii internaţionale de telecomunicaţii din Geneva (International Telecommunication Union, ITU). Ce diferenţă faţă de condiţiile în care am lucrat de la aceeaşi staţie acum 30 de ani! Staţiile din Statele Unite care erau imposibil de auzit pe vremuri le auzeam acum stând lejer la taclale, postaţi între staţiile de radiodifuziune - şi situaţia va fi chiar mai bună în viitor.
Dar flexibilitatea noastră modernă nu se limitează la frecvenţe. În «zilele bune de odinioară» exista telegrafie şi fonie, şi pe deasupra un pic de RTTY, pentru cei care aveau spaţiul necesar - şi se bucurau de înţelegerea familiei pentru acele teleimprimatoare mari şi zgomotoase. Desigur, mai avem şi acum CW şi fonie, dar ambele s-au îmbunătăţit. Mulţumită manipulatoarelor electronice şi calculatoarelor vitezele de manipulare sunt acum mai mari (ceea ce are un nedorit efect colateral, care îi descurajează pe telegrafiştii începători). Operatorii fonişti din undele scurte explorează posibilităţi de a îmbunătăţi inteligibilitatea semnalului, inclusiv forme ale vocii produse pe cale digitală. O revoluţie chiar mai mare are loc în comunicaţiile de date digitale, unde amatori inventivi «gătesc» un meniu aflat în permanentă extindere, format din «bunătăţi» care se cer degustate.
Dar ce să zicem de mărimea şi greutatea echipamentelor?! E amuzant să admiri emiţătoarele de 100 de waţi de până mai ieri, în greutate de 50 de kilograme, dar acum ne putem lua cu noi performantele noastre aparate practic pretutindeni unde mergem. Antenele mobile de scurte au evoluat şi ele mult.
Iar în VHF şi UHF programul gratuit WSJT creat de Joe Taylor, K1JT a adus reflexia pe Lună şi scaterul tropo- şi ionosferic chiar şi la îndemâna operatorilor care nu posedă decât o curticică, şi a redus necesitatea utilizării meteoscaterului. Conceptul de reţea digitală D-Star dezvoltat de asociaţia radioamatorilor japonezi JARL (Japan Amateur Radio League) e pe cale să se impună ca o modalitate de reţele extinse pentru transmisii de voce şi date la viteze de până la 128 kbit/secundă. Munca experimentatorilor deschide calea spre viteze şi mai mari pentru transmisiile de date. Mai multe sisteme care folosesc Voice over Internet Protocol (VoIP) oferă căi de comunicaţii amatorilor care nu au decât aparate de radio pentru VHF sau UHF FM - sau nici măcar nu au vreun aparat de radio!
O dilemă care i-a frământat ani de zile pe pasionaţii microundelor a fost faptul că nu ştiau pe ce frecvenţă se află. Atunci când asculţi un semnal slab de bandă îngustă folosind o antenă cu un spectru direcţional foarte îngust frecvenţa de operare este mult prea variabilă. Acum există mai multe metode de a soluţiona această problemă, inclusiv aceea de a-ţi fixa frecvenţa cu aceea a unui receptor GPS. Lucrul DX în domeniul microundelor nu mai este apanajul exclusiv al alpiniştilor. Programul creat de Andy Flowers, K0SM a îmbunătăţit simţitor posibilitatea de prognosticare a propagării hidrometeoritice, ceea ce a făcut în schimb operarea de acasă pe benzile de microunde mult mai pasionantă. Cea mai consistentă activitate are loc pe 10 GHz, dar benzile mai înalte atrag din ce în ce mai mulţi amatori care au o înclinaţie pentru a deveni deschizători de noi orizonturi.
Un notabil progres comun tuturor acestor noi frontiere promiţătoare este dezvoltarea tehnologiei Software Defined Radio (SDR). Kiturile ieftine de receptoare SoftRock (kit = set de piese sau materiale care se asamblează de cumpărător, respectiv utilizator în regim home made - nota trad.) s-au dovedit extrem de populare, în vreme ce FlexRadio SDR-1000 şi alte scheme sofisticate au adus un suflu nou de performanţă în shack-urile primilor amatori care le-au adoptat. Echipamente SDR sunt acum folosite în mod frecvent pentru transponderele sateliţilor de amator.
Radioamatorismul: un trecut măreţ - un prezent pasionant - un viitor strălucit!
Alte articole despre radioamatori, inventatori celebri şi personalităţi marcante:
* * *
