17 septembrie 2010

Anomalii
de David Sumner, K1ZZ, prim-director executiv al ARRL
Editorial publicat în numărul pe august 2010 al revistei QST
Traducere şi publicare de Francisc Grünberg, YO4PX cu aprobarea autorului


În majoritatea serviciilor radio, inclusiv în serviciul nostru, se pune un accent deosebit pe modalităţile de a îmbunătăţi fiabilitatea.  Ne concentrăm – şi e corect s-o facem – pe încercarea de a ne apropia cât mai mult de procentajul de 100% - pentru a face radioul o infrastructură fiabilă, deşi invizibilă. Dar pentru noi tocmai micul procentaj al aleatorului propagării radio – anomaliile – constituie o provocare.

Istoria radioului înglobează în ea atât descoperirea cât şi invenţia. Propagarea undelor radio este un fenomen natural; ea a existat dindtotdeauna. Din momentul în care s-au inventat aparatele care au făcut posibilă comunicarea între două puncte fără sârme sau semnale vizibile, natura umană a mai facut un pas, mărind distanţa dintre aparate şi încercând repetarea experimentului.  Lui Marconi i se atribuie  reuşita revoluţionară, recompensată cu un mare succes comercial, de a fi dovedit că orizontul nu era o limită pentru comunicaţiile radio. Descoperirea diferitelor procedee prin care se propagă semnalele radio de diferite lungimi de undă (frecvenţe) nu s-a realizat decât decât mai târziu, iar acum, după trecerea a peste un secol noi încă mai învăţăm.
Ca radioamatori ne putem considera privilegiaţi că avem posibilitatea de a explora acest fenomen. Autorizaţiile noastre ne asigură accesul la benzi de frecvenţe răsfirate pe o scară largă a spectrului radio.  În majoritatea timpului benzile se comportă previzibil şi le utilizăm în mod curent, aşa cum ne-am obişnuit. De exemplu, benzile VHF permit comunicaţii locale sigure. Benzile de 80 şi 75 de metri oferă o bună acoperire regională în timpul nopţii, aşa cum o face şi banda de 160 de metri în lunile de iarnă; acelaşi lucru şi în cazul benzii de 40 de metri în timpul zilei. Dacă doreşti   să-l contactezi pe un prieten aflat în cealaltă jumătate a continentului vei alege probabil banda de 20 de metri.
Cu toate acestea, câteodată se întâmplă lucruri remarcabile – şi se pare că le constatăm din ce în ce mai des. În aprilie scriam pe această pagină despre oportunităţile oferite de banda de 6 metri – care la jumătatea lunii iunie a «înflorit», oferind deschideri intercontinentale şi transcontinentale remarcabile. Iată alte câteva exemple:
Cea mai populară bandă a noastră este 2 metri.  Este «cârciuma» noastră, în care ne întânim pentru a ţine legătura cu comunitatea locală de radioamatori. Dar semnalele pe 144 de MHz pot străbate distanţe extraordinare. Ionizări intense ale stratului E al ionosferei vor permite pentru scurte perioade legături la peste 1600 de km.; chiar şi o staţie modestă, dacă te afli în locul potrivit la momentul potrivit, vei putea trăi emoţia - pe care n-o vei uita vreodată – ca recepţionarea indicativului  tău să fie confirmată de o staţie care vine ca tunul, situată la distanţă de mai multe state de tine.
Ionosfera nu este singura cale prin care undele radio pot străbate distanţe mari.  «Conducte» în  troposferă – porţiunea cea mai inferioară a atmosferei – pot ghida semnale la sute de kilometri cu o atenuare foarte scăzută, şi de aceea banda de 2 metri este un loc potrivit pentru a începe explorarea propagării troposferice. Benzile şi mai înalte sunt şi mai bune pentru acest scop, până sus la 10 GHz.
Atât E sporadic cât şi «conductele» pot fi experimentate cu echipament FM, cu toate că SSB este modul de lucru cel mai adecvat. Există mai multe moduri de propagare ezoterice disponibile operatorilor în banda de 2 metri, dar în general ele necesită SSB, CW sau un mod digital creat special adaptat scopului respectiv.
Una dintre deliciile explorării anomaliilor în VHF, UHF şi în microunde este faptul că se poate întreprinde cu antene care arată foarte asemănător cu nişte antene de TV.  Dacă nu puteţi monta o antenă la domiciliu aveţi posibilitatea de a putea monitoriza totuşi internetul pentru a obţine rapoarte de propagare, de a sări în maşină şi de a porni spre o locaţie de lucru în portabil în momentul în care apar deschideri neaşteptate.  Internetul este unul dintre motivele pentru care deschiderile de bandă sunt semnalate acum mai des decât în trecut; observatori atenţi pândesc apariţia condiţiilor favorabile şi se alertează între ei. Apoi ies în eter şi «fac ceva gălăgie» (dacă toată lumea s-ar limita la ascultare nimeni nu ar şti că banda este deschisă, cu excepţia cazului în care o baliză se află pe frecvenţa potrivită).
Benzile VHF şi cele superioare acestora nu sunt singurele locuri în care acum beneficiem de unelte mai bune şi instrumente destinate descoperirii decât am avut vreodată.   Cu nu prea mulţi ani în urmă a lucra DX pe 160 de metri era îndeletnicirea unui «specii» restrânse de operatori, temerari şi răbdători, care preţuiau fiecare legătură realizată. Astăzi, deşi banda de 160 de metri nu se poate spune că este «o oarecare bandă» dintre cele pe care le avem, ea oferă oportunităţi la care generaţiile anterioare ale obişnuiţilor din Top Band nu puteau decât visa.  De pildă, în ultimele câteva ierni deschiderile între coasta de vest a S.U.A. şi Europa şi între coasta de est şi Japonia s-au produs mult mai des decât în trecut. Cum se explică aceste schimbări? Este adevărat că acum activitatea este mai intensă, că operatorii au devenit mai experimentaţi şi că echipamentele noastre (în special antenele de recepţie) sunt mai performante, dar este puţin probabil ca deschiderile să fi existat în permanenţă şi că nimeni nu le-a observat. Se schimbă oare ionosfera într-o manieră pe care noi încă   n-o înţelegem?  Poate că într-o bună zi, dacă ne ţinem urechile ciulite şi minţile deschise, vom fi în stare să dăm un răspuns acestei întrebări.
Ca radioamatori este important să continuăm a observa şi înregistra anomaliile propagării radio şi să le exploatăm chiar mai bine în viitor. De ce? Pentru că suntem cam singurii oameni care încă o fac. A existat o vreme în care oricine putea constata efectele propagării E sporadic cu ajutorul unui aparat TV, fie că dorea sau nu să le constate; acest E sporadic era cel care întrerupea transmisiunea meciului de baseball sau serialul «M*A*S*H» în momentul în care imaginea postului nostru local era eliminată de vreun post din Miami sau St.Louis. Îmi aduc aminte cum stăteam într-o cameră de motel din Santa Barbara în vara lui 1967, vizionând imagini impecabile de TV transmise de staţii din San Diego – un exemplu clasic de propagare prin «conductă» de coastă.  Dispunem acum de aparate digitale TV programate numai pentru staţiile locale, astfel că acest fenomen se va şterge curând din memoria colectivă.
În fiecare generaţie există oameni care caută să înţeleagă mai bine forţele naturale care modelează viaţa pe planeta noastră. De peste un secol radioamatorismul a oferit un câmp de manifestare acestei curiozităţi.  O face şi acum – şi va continua s-o facă şi în zilele care vin.





Alte editoriale de acelasi autor:

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved