Putem sta de vorbă?
de David Sumner, K1ZZ
Traducere de Francisc Grünberg, YO4PX
(Editorialul lui David Sumner, K1ZZ din revista QST 1 iunie 2008)
Câteodată ne-radioamatorii ne adresează următoarea întrebare: "Despre ce vorbiţi prin radio?" E o întrebare bună, căreia i se pot da multe răspunsuri posibile.
Vorbim uneori cu prietenii despre lucruri care pot fi discutate în locuri publice. Altă dată nu vorbim despre nimic - realizăm doar legături. Dar se întâmplă să facem câteodată şi o legătură care se transformă într-o adevărată conversaţie şi, poate, chiar într-o prietenie.
Pentru mulţi dintre noi posibilitatea de a vorbi cu oameni aflaţi pe alte meleaguri şi de a afla câte ceva despre ei a constituit primul lucru care ne-a atras în radioamatorism, şi care a rămas partea care ne oferă cele mai mari satisfacţii. A fost o vreme în care am deţinut un virtual monopol asupra acestor comunicaţii. Apelurile telefonice internaţionale erau prohibitiv de costisitoare şi, chiar şi prin intermediul lor, nu aveai ocazia de a face cunoştinţă cu persoane străine. Aveai posibilitatea de a-ţi face eventual un prieten "prin corespondenţă", dar schimbul ideilor prin poştă putea dura şi săptămâni de zile. Puţini erau cei care aveau timpul şi banii necesari pentru a călători în regiuni îndepărtate ale globului, iar anumite dintre aceste locuri erau dincolo de limitele tangibile - însă radioamatorii au putut să le depăşească şi au străpuns cu semnalele lor în mod constant Cortina de fier.
Prin intermediul internetului miliarde de oameni se bucură în zilele noastre de o posibilitate similară, dar - chiar făcând abstracţie de magia radioului - există ceva special în a putea să faci acest lucru fără să plăteşti pentru o conexiune şi fără să fii nevoit să-ţi faci drum cu greu printre spamuri, identităţi false şi multe alte buruieni ale universului on-lain. Fără îndoială că şi radioamatorismul are propriile sale probleme, dar atunci când noi ne întâlnim în eter sau în persoană cu un alt radioamator putem avea convingerea că împărtăşim anume interese, experienţe şi valori comune.
Cu toate acestea pierdem multe ocazii de a realiza mai mult decât o "legătură". Ascultând benzile de amatori, fie în fonie, fie în telegrafie, observatorul ocazional ar putea trage concluzia că QSO-urile noastre nu au prea mult conţinut. Aţi putea crede că aceasta este o situaţie recentă, instaurată de ritmul frenetic al secolului al XXI-lea, de indisponibilitatea noastră de a acorda atenţie unor lucruri care ni se pare că ne răpesc prea mult timp, de nevoia de a îndeplini sarcini multiple şi simultane ş.a.m.d. Dar nu e aşa. Cercetând vechile ediţii ale QST-ului dau peste următorul giuvaer, scris de redactorul-şef Kenneth B. Warner în martie 1936 exact pe fronstispiciul acestei pagini: "Una dintre cele mai triste fiinţe din lumea radioului este amatorul care nu ştie să stea de vorbă." Ideea reapare sub diverse forme şi în deceniile următoare.
Toate lucrurile îşi au timpul şi locul lor. Străpungerea unui pailap furtunos cu greu s-ar putea numi o ocazie de a te prezenta unui potenţial prieten nou. Deschiderile sporadice de propagare te obligă la concizie, nu la limbuţie. Concursioniştii doresc să fie chemaţi, dar îţi pretind să te rezumi la esenţial. Alteori barierele lingvistice, semnalele slabe sau interferenţele restrâng abilitatea noastră de a depăşi graniţele unui contact-standard. Dar sunt şi momente în care încercarea de a ieşi din limitele QSO-ului "şablon" - control, QTH, nume, transiver, antenă şi, eventual, WX-ul - ar putea fi profitabilă. Câteodată va fi chiar profitabilă, alteori mai puţin, dar - aşijderi atâtor alte lucruri de-ale vieţii - profitul depinde de cât anume eşti dispus să investeşti.
Unde am putea începe? Ca să mai împrumutăm câteva dintre cuvintele nemuritoare ale lui Ken Warner: "Puneţi pe tapet nişte subiecte despre care se poate discuta. Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să deveniţi indiscreţi şi să scotociţi unul în sufletul celuilalt, dar fiecare nou QSO oferă calde valenţe umane, care depăşesc cu mult anostele discuţii de prăvălie despre scule şi scheme. Primul pas pentru a învăţa să ne vizităm pe calea undelor constă în a veni în întâmpinarea partenerului, înarmându-ne pentru aceasta cu câteva "deschizătoare de drumuri". Ken Warner sugera dintre acestea vârsta, ocupaţia, mărimea localităţii, numărul copiilor, şi alte lucruri de interes general.
Odată ce "QSO-ul-şablon" a început, informaţiile de bază furnizate de celălalt operator pot oferi un fir pe care se poate înainta. Poate că i-aţi vizitat oraşul sau statul în care locuieşte, sau aţi fost prin împrejurimi. S-ar putea să n-o fi făcut, dar aţi avut de gând s-o faceţi şi aţi dori nişte sugestii, sau idei despre ce se poate vizita şi ce se poate face acolo. Orice subiect care stabileşte un teren comun poate constitui un fundament pentru o discuţie plăcută, care va face ca legătura să depăşească nivelul unei simple rubrici completate în log.
Dar dacă partenerul refuză provocarea? Să nu vă îngrijoraţi. Ar putea fi la mijloc un număr de cauze, care nu au nici o legătură cu dumneavoastră. Tot ce aţi investit au fost doar câteva minute şi o cantitate neglijabilă de electricitate.
Dacă data viitoare dispuneţi de niţel timp de operare, săriţi peste pailapul format pe staţia de care nu aveţi de fapt nevoie. În loc de asta, plimbaţi-vă prin bandă şi căutaţi o staţie care cheamă CQ sau tocmai a încheiat o legătură. Sau găsiţi o frecvenţă liberă şi lansaţi dumneavoastră un CQ. Şi fiţi pregătit să spuneţi mai mult decât "hello" şi "goodbye". Ar putea fi începutul unei minunate prietenii.
