CONCURENŢI şi ... concurenţi
Acest articol a apărut iniţial în revista "Radioamatorul" editată la Braşov prin munca devotată şi atentă a lui Dan Zălaru, YO6EZ. Articolul descrie o experienţă pur personală; nici la apariţia sa şi nici acum nu am avut şi nu am intenţia de a descuraja participarea radioamatorilor YO la concursurile interne. Orice asemănare cu persoane reale sau situaţii actuale este întâmplătoare - YO4PX
Da, se simţise oarecum ruşinat în acea seară de vineri când se anunţase la QTC că judeţul său a prezentat doar câţiva participanţi la concursurile interne şi că figura pe undeva pe la sfârşitul clasamentului. Îşi căuta sieşi scuze, amintindu-şi că de obicei luni între 6 şi 8 după-amiaza se întâmplase să aibă mereu altceva de făcut, că se simţise cam obosit după o zi de muncă, că la ora aceea ieşea de obicei la plimbare cu QRPP-ul de mână, ori că îndeplinea nobila îndatorire de a-i veni într-ajutor XYL-ului la treburile casnice. Nici nu era el cine ştie ce competitiv: avea doar transiverul şi o antenă modestă, nici îndeajuns de înaltă, nici îndeajuns de lungă ...
Dar dacă judeţul nu are destui participanţi, înseamnă că poartă şi el un dram de vină. Şi s-a hotărât atunci ca la primul concurs intern să participe, să contribuie şi el, aşa cum se cuvine. Zis şi făcut! Cu o zi înainte de lunea cu pricina şi-a luat inima în dinţi, a escaladat cele zece etaje ale blocului în care locuia, apoi pe celelalte zece ale blocului învecinat şi, înfruntând frigul şi ploaia din ziua aceea, a întins o splendidă antenă pentru 80 de metri, care, culmea, se nimerise din prima încercare cu un raport bun în porţiunea de bandă în care urma să se desfăşoare Marele Eveniment. Seara s-a culcat fericit, cuprins deja de emoţia competiţiei de a doua zi.
Cu o oră înainte de a se da startul avea deja aparatura în funcţiune, familia fusese avertizată, soneria scoasă din priză, iar câinele prigonit în cea mai îndepărtată încăpere a apartamentului. Ultimele 15 minute, în care în bandă se aşterne o tăcere grea, "liniştea dinaintea bătăliei", cum scrie în romane. Doar ici-colo se aude un zgomot, de parcă cineva ar freca o hârtie în faţa unui microfon. Paraziţi atmosferici, îşi zice concurentul, urmărind mersul lent al arătătorului pe cadranul ceasului. Încă un minut! O ultimă privire asupra aparaturii, care l-a ajutat să lucreze atâtea şi atâtea staţii rare, îndepărtate. Da, totul este în regulă. Şi apoi, chiar dacă nu va fi printre primii, important e să participi, vorba lui Pierre de Coubertin, iniţiatorul ediţiilor moderne ale Jocurilor olimpice.
Ora 16 UTC. Concurentul încearcă să dea un "apel-concurs", dar frecvenţa e ocupată. Se plimbă în sus şi în jos, zadarnic. În bandă s-a dezlănţuit un adevărat infern, totul scârţâie şi pârâie şi bufneşte. Dar iată totuşi o frecvenţă mai curată, nu se aude decât o purtătoare îndepărtată, precis că aici îl va auzi şi pe el cineva. Un apel, două apeluri, zece apeluri: nici un răspuns. Şi, pe deasupra, frecvenţa "lui" este invadată din stânga şi din dreapta de nişte zgomote stranii, care aduc a vorbire omenească, deşi nu se înţelege nici o iotă. Aha, astea or fi "spleterele" de care a auzit vorbindu-se atâta ... Şi concurentul se decide să asculte puţin banda, pentru a stabili tactica de urmat, n-au trecut decât zece minute şi nimic nu e încă pierdut.
Din loc în loc, suficient de distanţat pentru a nu se deranja între ei, dar îndeajuns de apropiat pentru a ocupa practic toată banda cu emisiunea lor întinsă pe mult prea mulţi kilohertzi, răsună tunătoare vocea Câştigătorilor. Fascinat, concurentul nu-şi poate dezlipi VFO-ul de frecvenţa câte-unuia dintre ei, iar când se hotăreşte s-o facă, impresionantul semnal al altuia îl atrage curând, ca adâncul unei prăpăstii. Aşa trebuie să fi răsunat glasul zeilor din înălţimile Olimpului în urechile bieţilor muritori din valea mitologiei, îşi zice concurentul. Şi ce ciudat, Câştigătorii nu par să se grăbească, îşi aleg rând pe rând şi tacticos câte un participant din mulţimea celor care îi asaltează cu rugi fierbinţi să le acorde binevoitori cele două puncte valoroase, în vreme ce ceilalţi aşteaptă răbdători să le vină rândul; ce contează că vremea trece şi că în bandă mai sunt nenumăraţi concurenţi care încearcă cu disperare să se facă auziţi, dar pe care nu-i poţi lucra din pricina QRM-ului!
Concurentul nu are de ales. Se aşează şi el la rând şi, trecând de la un Câştigător la altul, cu tenacitatea sa dintotdeauna, izbuteşte să încropească vreo cincizeci de legături, inclusiv cele trei cu amicii din localitate şi care nu contează ca multiplicator, şi încheie concursul cu un rezultat onorabil, care îl va situa totuşi pe undeva în clasament. Scopul a fost atins, gândeşte concurentul, ascultând în bandă după scurgerea celor cincisprezece minute comentariile Câştigătorilor, care au "adunat" vreo 150 de legături şi cărora le lipsesc poate două-trei judeţe numai pentru că se pare că din acele judeţe n-a lucrat nimeni. Pătruns de admiraţie şi-i imaginează pe Câştigători ştergându-şi frunţile asudate de dogoarea liniarelor şi îşi închide transiverul. A funcţionat bine şi de astă-dată, şi antena pare că merge bine, aparent totul este O.K. Şi totuşi, parcă simte un gust amar. Hm, pesemne că Pierre de Coubertin n-a prevăzut inventarea liniarelor. Păcat! Dacă ar fi prevăzut una ca asta, precis că nobilelor sale cuvinte despre importanţa participării indiferent de rezultat le-ar mai fi adăugat câteva, de pildă acestea: deşi într-un concurs nu pot fi cu toţii câştigători, este ESENŢIAL ca tuturor să li se acorde şanse egale. Dar poate că el nu le-a mai adăugat pentru că e de la sine înţeles. Sau, cel puţin, ar trebui să fie!
Concurentul se lasă cuprins de o dulce reverie, imaginându-şi că în următoarele competiţii interne toţi participanţii vor lucra de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni cu cel mult 100 W, indiferent de clasa lor de autorizare, şi că va câştiga cel mai bun, cel mai îndemânatic, cel mai experimentat, care va şti să dozeze apelurile cu chemările adresate celorlalţi, fonia cu telegrafia, rapiditatea în trafic cu dicţia sau manipulaţia inteligibilă, cel care va reuşi să exploateze la maximum capriciile propagării. Dar apoi alungă această închipuire şi părăseşte staţia. XYL-ul îl întâmpină cu un zâmbet - sau să fie şi asta o închipuire cauzată de oboseală? - "Ei, ai terminat concursul?" - "Da, dragă, am terminat cu concursurile!"
* * *
Epilog: Aflu cu bucurie că în ultimii ani câteva concursuri interne au introdus în regulamentele lor limita celor 100 de waţi. "Concurentul" poate spera că închipuirile sale ar putea deveni într-o bună zi realitate?
