Ne îndreptăm spre o nouă minimă Maunder?
Sub titlul «Sun Flatlining Into Grand Minimum, Says Solar Physicist» Bruce Dorminey publică pe pagina online a publicaţiei Forbes în 20 ianuarie 2014 un interesant articol despre tendinţa de diminuare a activităţii solare, un subiect de cea mai mare importanţă pentru comunicaţii în general şi, în cazul nostru, pentru comunicaţiile de radioamator.
Termenul «flatline» întrebuinţat de autor în titlu desemnează în general «o măsurare electrică a unei secvenţe temporale care indică absenţa vreunei activităţi, reprezentată printr-o linie plată în locul uneia mobile. În domeniul medical se referă fie la o electrocardiogramă în care inima nu arată nicio activitate electrică (asistolă) sau la o encefalogramă în care creierul nu manifestă vreo activitate electrică (moarte cerebrală).» (Wikipedia) Ambele aplicaţii ale termenului sunt destul de îngrijorătoare dacă le extrapolăm la propagarea care depinde nemijlocit de activitatea Soarelui – nota mea, YO4PX)
Cu fiecare anotimp care trece vremea pare să fie din ce în ce mai ciudată şi tinde spre manifestări mai extreme. Cine ar mai putea contrazice această afirmaţie după producerea fenomenului «vortex polar», iarna fără precedent instalată în California sau temperaturile toride din emisfera sudică care au dus chiar la suspendarea pentru scurt timp a Campionatului de tenis Australian Open?
Sunt aceste manifestări legate de drastica diminuare a activităţii solare din timpul recentelor cicluri de 11 ani? Vremea nu este sinonimă cu clima, dar dovezi indirecte indică faptul că există posibilitatea ca Soarele nostru să intre într-o profundă minimă de activitate, nu cu mult diferită de minima Maunder care, potrivit unor climatologi, a cauzat recorduri de temperaturi scăzute în partea nordică a Europei în a doua parte a secolului al XVII-lea.
(Edward Walter Maunder [1851-1928], astronom englez cunoscut mai ales pentru studiul petelor solare şi al ciclului magnetic al Soarelui, care l-a condus la identificarea perioadei între 1645 şi 1715, denumită de atunci «minima Maunder», în care numărul petelor solare a fost deosebit de mic, conform astronomilor din acea vreme – nota mea, YO4PX).
(Edward Walter Maunder [1851-1928], astronom englez cunoscut mai ales pentru studiul petelor solare şi al ciclului magnetic al Soarelui, care l-a condus la identificarea perioadei între 1645 şi 1715, denumită de atunci «minima Maunder», în care numărul petelor solare a fost deosebit de mic, conform astronomilor din acea vreme – nota mea, YO4PX).
«Părerea mea este că ne îndreptăm spre o minimă Maunder. Constat o diminuare continuă a intensităţii câmpurilor magnetice ale petelor solare şi o slăbire a câmpurilor magnetice polare», spune Mark Giampapa, fizician cercetător al Soarelui de la Observatorul naţional solar (National Solar Observatory, NSO) din Tucson, Arizona.
Detaliile teoretice ale modalităţii producerii petelor solare constituie în continuare un subiect de dispute. Însă conform ideii celei mai răspândite ele sunt generate ca rezultat al câmpurilor solare magnetice concentrate şi torsionate care blochează convecţia internă în treimea exterioară a interiorului Soarelui. Aceasta conferă petelor solare înfăţişarea lor întunecată, datorată faptului că ele sunt cu 2000 de grade mai reci decât plasma solară care le înconjoară.
Se crede că aceste câmpuri magnetice solare sunt declanşate de aşa-numita «rotaţie diferenţială» internă a Soarelui, adică de faptul că la latitudini şi adâncimi diferite plasma gazoasă a Soarelui se roteşte la viteze diferite. Unii teoreticieni sunt de părere că, odată ce aceste câmpuri au fost generate, interacţiunea dintre ele pe fotosfera (sau suprafaţa) Soarelui este cea care joacă un rol determinant în crearea petelor solare.
Chiar şi acceptând această teorie David Hathaway, un fizician de la Centrul spaţial Marshall al NASA din Huntsville crede că actuala intensitate a unor astfel de câmpuri magnetice la încheierea unui anumit ciclu solar de 11 ani este factorul care acţionează ca un «prevestitor» în privinţa duratei şi intensităţii următorului maxim solar.
«La sfârşitul unui ciclu solar tot ceea ce mai rămâne sunt câmpurile magnetice de la polii Soarelui. Ne aflăm acum în faza maximului petelor solare al ciclului 24. Se constată cel mai scurt ciclu al petelor solare din ultimii 100 de ani, situat pe locul 3 în tendinţa de diminuare a ciclurilor acestora. Aşadar este posibil ca ciclul 25 să fie mai scurt decât ciclul 24», crede Hathaway.
«La sfârşitul unui ciclu solar tot ceea ce mai rămâne sunt câmpurile magnetice de la polii Soarelui. Ne aflăm acum în faza maximului petelor solare al ciclului 24. Se constată cel mai scurt ciclu al petelor solare din ultimii 100 de ani, situat pe locul 3 în tendinţa de diminuare a ciclurilor acestora. Aşadar este posibil ca ciclul 25 să fie mai scurt decât ciclul 24», crede Hathaway.
Un alt indiciu care prevesteşte un iminent minim profund este faptul că ciclul solar actual manifestă anumite semne de asimetrie emisferică. Atunci când câmpul este pe cale să intre într-o fază de minimă sau iese dintr-o minimă vedem mai multe pete solare într-una dintre emisferele solare decât în cealaltă, spune Steve Tobias, un matematician de la Universitatea din Leeds, Marea Britanie.
«Vânători în zăpadă» de Pieter Breugel
(pictor renascentist flamand, 1525-1567)
(pictor renascentist flamand, 1525-1567)
Deja în perioada 1645-1715 a minimei Maunder petele solare practic au dispărut, iar după cum ne arată picturile din acea perioadă nordul Europei a avut parte de temperaturi neobişnuit de coborâte în timpul iernii. Cu toate acestea se crede că astfel de minime sunt componente ale vieţii normale a unei stele cum este Soarele, iar din observaţiile recente ale mai multor stele asemănătoare cu Soarele situate în conglomeratului stelar M67 Giampapa şi colegii său găsesc indicaţii că astfel de minime profunde ocupă până la 15% din timpul existenţei corpului ceresc. Hathaway spune că efectele observate ale ciclului solar în radioizotopi indică faptul că între 10 şi 15% din timp Soarele se află în ceva «asemănător unei minime Maunder».
«Dacă intrăm într-o minimă Maunder, aceasta ar putea dura până în 2080», opinează Giampapa, care arată că în cazul în care efectul principal al unei astfel de minime este răcirea, aceasta ar putea provoca adevărate dezastre prin scurtarea sezonului agricol, ceea ce la rândul ei ar putea conduce la o producţie diminuată a grâului necesar alimentaţiei globale. Dar Giampapa adaugă şi posibilitatea părăsirii nivelelor medii climatice şi apariţia unor manifestări extreme, cum ar fi temperaturi şi precipitaţii anormale.
Ar putea oare minima Maunder să diminueze o încălzire globală? Este puţin probabil. Deşi tendinţa de creştere a temperaturilor globale constatate în ultimul deceniu pare să se fi redresat, nici măcar o minimă Maunder nu va fi suficientă pentru a contracara efectul de încălzire al schimbării antropogenice a climei, notează Hataway.
În orice caz, o minimă Maunder poate face ca pronosticarea vremii şi a climei pe termen scurt să devină o sarcină mai neobişnuiiă şi mai dificilă decât este ea în prezent.
(Sursă: Forbes, Wikipedia, video Air & Space)
(Sursă: Forbes, Wikipedia, video Air & Space)
* * *
