Un interviu cu Dr.JoeTaylor, K1JT
Atunci când păşeşti în aripa Jadwin Hall a Princeton University îţi dai rapid seama că ai pătruns într-o atmosferă rarefiată. În clădirea care adăposteşte Facultatea de fizică a universităţii se află un coridor pe pereţii căruia se aliniază portretele a peste o duzină de actuali şi foşti studenţi ai facultăţii şi portrete ale profesorilor a căror însuşire comună este faptul că li s-a decernat premiul Nobel pentru fizică. Într-o altă zonă se pot vedea mai multe afişe colorate, în care sunt prezentate pe scurt descoperirile şi inovaţiile mai multor premianţi Nobel ai facultăţii. În ambele expuneri îl regăsesc pe omul pe care urmează să-l întâlnesc, Dr. Joseph Taylor.
Dacă atmosfera clădirii şi a universităţii au darul să te întimideze, cu totul opusă este aceea care te învăluie din momentul în care intri în biroul lui Joe Taylor. Este un birou tipic de profesor, doldora de cărţi, hârtii şi calculatoare, cu o tablă neagră îndărătul biroului, plină de formule şi de ocazionale indicative de radioamator. Da, Joe este un «ham» - K1JT – şi în pofida tuturor onorurilor şi distincţiilor e prietenos, modest şi la locul lui.
Una dintre minunile hobby-ului nostru constă în faptul că pentru restul lumii Dr. Taylor se numără printre cei mai de seamă astrofizicieni ai lumii, profesor universitar emerit al fundaţiei «James McDonell» şi fost decan al Facultăţii din cadrul universităţii din Princeton. Dar pentru radioamatori el este Joe K1JT, un om dornic să te facă să te simţi ca acasă şi să-ţi arate cele mai noi dintre jucăriile sale. Joe este binecunoscut printre radioamatori ca creatorul seriei de programe WSJT, care au revoluţionat comunicaţiile prin reflexie pe meteoriţi şi pe Lună în unde ultrascurte (folosite din ce în ce mai mult şi în unde scurte). Actualmente el lucrează la un sistem de monitorizare a propagării în unde scurte numit WSPR.
În cursul interviului am discutat despre cariera ştiinţifică a lui Joe, despre influenţa pe care radioamatorismul l-a avut asupra carierei sale şi felul în care această carieră a influenţat radioamatorismul. Într-o anumită măsură a fost dificil să facem o delimitare strictă între acestea, după cum a formulat ideea chiar Joe: «De obicei nu fac o distincţie între domeniile mele de interes profesionale şi domeniul radioamatorismului, dat fiind că ele s-au întrepătruns, cel puţin într-o anumită măsură.» Prin urmare voi încerca să prezint în esenţă şi oarecum cronologic fiecare dintre cele două subiecte – cu detalii în suplimentul «Digging Deeper» publicat pe pagina de internet a CQ.
Un băiat de la o fermă din New Jersey
Taylor s-a născut în 1941 în Philadelphia, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei sale. Încă la vârsta de 7 ani s-a mutat cu familia la ferma de piersici a bunicului din sudul statului New Jersey, o fermă care s-a aflat în proprietatea familiei sale din 1720! «Ferma e un loc fermecător şi fireşte că o avem şi acum, e situată pe malul râului Delaware, pe ţărmul opus, la nord-est de Philadelphia», spune Joe, adăugând că este descendent al unei familii de quakeri ale cărei rădăcini istorice se regăsesc în anii lui William Penn (1644-1718, antreprenor, filozof, fondator al provinciei Pennsylvania, colonie engleză şi al viitorului Commonwealth Pennsylvania – nota mea, YO4PX). Pe acea fermă, împreună cu fratele său Hal (care a ajuns şi el radioamator şi acum e SK) Joe a descoperit atât miracolul radioamatorismului, cât şi pe acela al ştiinţei.
«Acolo, la ţară, departe de alţi copii, noi eram într-un fel propriii noştri prieteni, şi eram mereu pasionaţi de mecanisme ingenioase; desigur, maşinării de fermă, dar şi din domeniul electronicii. În anii ’50 am construit aparate pe cristale, apoi radiouri cu un tub, chestii dintr-astea, după aceea am trecut pe aparate pentru unde scurte … Am ieşit în 80 şi 40 de metri, cred, cu un Heathkit AT-1 şi o antenă de sârmă legată de un pom. Eram pe atunci prezenţi şi în 2 metri fonie, de cele mai multe ori cu aparatură autoconstruită. Îmi amintesc de becul care ni s-a spart în cap, mie şi fratelui meu, atunci când am descoperit că nu pompasem nici un dram de putere în antenă, căci nu era rezonantă, şi apoi cu doi condensatori şi o bobină am reuşit s-o facem rezonantă, iar astfel de întâmplări sunt de nepreţuit pentru un adolescent … Stimulentul cel mai puternic pentru a deveni pasionaţi de radioamatorism, acolo la ţară, era faptul că aveam la dispoziţie foarte mult spaţiu, nenumărate locuri în care puteam să întindem antene. Conacul fermei era mare şi avea o mulţime de camere … practic am luat în stăpânire cel de al treilea etaj şi l-am umplut cu radiouri.»
În schiţa sa autobiografică publicată pe saitul premiului Nobel Joe rememorează plăcerea sa de a colecţiona vârfuri de săgeată aparţinând «anticilor locuitori ai fermei» şi aceea de «a construi împreună cu fratele meu Hal numeroase antene mari, rotative de radioamator, care se înălţau cu mult deasupra acoperişului conacului cu trei etaje construit în stil victorian. Cu ocazia unui astfel de proiect am reuşit să demolăm coşul de cărămidă, spre consternarea părinţilor noştri.» În interviu Joe a adăugat că «era baza pilonului nostru, o construcţie nu din cale-afară de reuşită.»
Taylor a relatat că părinţii său nu erau oameni de ştiinţă, dar tatăl său a fost învăţător şi administrator al şcolii şi «i-a încurajat întotdeauna pe copiii săi din punct de vedere educaţional». El şi fratele său Hal, care a devenit K2PT şi a fost profesor de fizică la colegiul de stat Stockton din New Jersey (în prezent Colegiul Richard Stockton) au fost singurii dintre cei şase copii care au urmat cariere ştiinţifice. Dar în anii de liceu Joe era convins că viitorul său se află în domeniul matematicii şi îşi fixase ca ţel să se specializeze în matematici la Colegiul Haverford din Pennsylvania.
«În liceu eram bun la matematică, învăţam şi fizică, dar nu era un curs de fizică prea modern, se ocupa doar de nişte cabluri, troliuri şi greutăţi glisante, ceea ce nu mi s-a părut pe vremea aceea prea interesant, însă în primul an petrecut în colegiu am descoperit cu cât mai pasionant este să-mi pierd vremea prin laboratorul de fizică, comparativ cu demonstrarea unor teoreme la cursul de matematică, astfel că la încheierea anului II am ales ca specialitate fizica şi am ajuns oarecum la convingerea că totuşi ştiinţa este aceea care mă interesează.
Cred că pe la sfârşitul celui de al treilea an am început să înţeleg că această perioadă se va încheia şi că ar fi cazul să mă decid ce să fac cu viaţa mea, şi am decis atunci să caut un domeniu al fizicii în care să-mi absolv studiile în cazul în care doresc să continui şi să obţin un grad educaţional mai înalt. Şi atunci mi-am ales ca domeniu astronomia, o ramură a fizicii aplicate în care puteam să combin pasiunea meu faţă de electronica radiofrecvenţei cu interesul pentru fizică, pentru a mă îndeletnici cu radioastronomia.»
Experienţa practică a lui Joe ca radioamator l-a ajutat să beneficieze de un punct de pornire în acest domeniu. Ca proiect de licenţă la Haverford Taylor şi-a construit propriul său radiotelescop, folosind ca principale materiale de referinţă o veche carte despre radioastronomie şi ceea ce a denumit în autobiografia sa Nobel, «un vechi prieten, The Radio Amateur’s Handbook.»
«Aşa că m-am dus la Harvard pentru a obţine la absolvire un doctorat în radioastronomie», a continuat Taylor. «Pe atunci radioastronomia era un domeniu extrem de nou – eram la începutul anilor ’60 -, ea se dezvoltase oarecum din munca cu radarul din timpul celui de al II-lea Război mondial şi abia în anii ’50 a început să devină un domeniu activ al astrofizicii, ceea ce însemna că existau largi orizonturi ce se cereau cercetate. Erau vremuri pasionante pentru un student care se aventura în ele.» Disertaţia sa de doctorat s-a axat pe găsirea locaţiilor unor surse cosmice de unde radio aplicând o tehnică cunoscută sub denumirea de ‘eclipsare lunară’. Vechile radiotelescoape nu aveau o rezoluţie prea fină, dar dacă o sursă radio se afla în orbita Lunii locaţia ei putea fi localizată cu precizie aşteptând ca Luna să treacă în faţa ei şi să-i blocheze semnalele.
Când Joe şi-a terminat disertaţia măsurând eclipsările lunare el a decis că doreşte să găsească un domeniu diferit în cadrul radioastronomiei pe care să pună accentul în munca sa post-doctorală. «Mi-am depus teza la sfârşitul anului 1967, mi-am luat examenul oral final în ianuarie 1968 şi s-a întâmplat că numai peste vreo două săptămâni publicaţia britanică Nature a publicat un articol care anunţa descoperirea a ceea ce numim acum pulsari de către un grup de radioastronomi din Cambridge, Anglia. Dat fiind că eram în căutarea unor lucruri cu care să mă îndeletnicesc descoperirea aceasta mi s-a părut extrem de atractivă şi m-am avântat în nou-născutul studiu al pulsarilor. Apoi am acceptat o funcţie de ‘junior faculty position’ la Universitatea din Massachusetts din Amherst şi am înfiinţat un grup de radioastronomie, care să descopere următorul pulsar găsit vreodată în afara grupului din Cambridge.»
La UMass Taylor urma să-l întâlnească şi să lucreze cu omul cu care va împărţi în cele din urmă premiul Nobel, colegul său într-ale radioamatorismului Russel Hulse WB2ALV.
«L-am determinat pe Russ să devină interesat de redactarea propriei sale teze de doctorat pe un proiect în care am folosit radiotelescopul din Arecibo (Porto Rico) în încercarea de a descoperi un număr mare de noi pulsari. Cunoşteam pe atunci că pulsarii se identifică aproape sigur cu stelele neutronice, rămăşiţele exploziilor de supernove şi astfel ştiam că ar trebui să fie concentraţi de-a lungul Căii Lactee. Aşadar ştiam, în general vorbind, unde trebuie să le căutăm în galaxie. Cu toate acestea, cerul este foarte mare, iar raza telescopului din Arecibo e destul de mică, astfel că trebuia să construim un fel de schemă semiautomată pentru a baleia cerul la întâmplare de-a lungul întinderii galactice în căutarea acelor genuri de semnale care ar putea constitui indicaţii ale existenţei unor pulsari.
Era anul 1972 când am pornit să lucrăm la asta, atunci când calculatoarele au început să devină accesibile pentru utilizarea lor în laboratoarele universităţilor. Un aşa-numit minicalculator avea pe vremea aceea dimensiunea unui frigider, cu toate acestea noi am cumpărat unul dintre ele cu o subvenţie pe care am reuşit s-o obţin de la National Science Foundation, o subvenţie foarte modestă, de circa 30000 de dolari, din care 20000 s-au dus pe calculator, iar o mare parte din restul de 10000 s-a cheltuit pentru biletele de avion dus-întors spre şi dinspre Porto Rico. Dar am obţinut acest calculator şi l-am conectat printr-o modalitate nouă cu un receptor radioastronomic, ceea ce ne-a permis să realizăm această căutare semiautomată a cerului pentru semnalele pulsarilor ... Russ a stat în majoritatea timpului în Porto Rico, cam un an; eu făceam naveta, pentru că aveam obligaţia de a ţine cursuri în Amherst, dar am găsit 50 de noi pulsari, dublând astfel numărul celor deja cunoscuţi. Iar unul dintre ei s-a dovedit a fi din cale-afară de interesant, şi asta a dus la descoperirea primului pulsar binar, un pulsar care orbitează în jurul unei alte stele. Ne-a dat posibilitatea de a efectua verificări ale teoriei relativităţii lui Einstein, şi pentru această realizare am fost amândoi onoraţi cu premiul Nobel peste 20 de ani.» […]
Poster cu descrierea lucrărilor lui Taylor K1JT şi Russel ex-WB2ALV, pentru care au primit premiul Nobel pentru fizică în 1993, semnat de cei doi laureaţi
Mutarea la Princeton
Taylor a părăsit Amherst pentru a se muta la Princeton în 1981, alăturându-se Facultăţii de fizică. «Este un fel de accident istoric faptul că avem o facultate de ştiinţe astrofizice, iar separat, la o distanţă de circa 90 de metri avem o facultate de fizică în care lucrează un număr de astrofizicieni, astfel că se însumează un efort destul de însemnat aici în astronomie şi cosmologie - acestui grup m-am alăturat eu în 1981. Aici predam studenţilor şi absolvenţilor cursuri de fizică. În 1997 mi-am asumat şi sarcinile de decan al facultăţii din Princeton, şi asta timp de şase ani. În 2003 am revenit aici la facultatea de fizică şi am mai predat câţiva ani înainte de a mă pensiona în 2006.»
Ca decan al facultăţii Taylor a fost unul dintre administratorii importanţi ai acesteia. «La Princeton decanul facultăţii este un fel de membru al unui comitet de conducere academic, el face parte alături de rector şi de preşedinte din administraţia centrală, dacă vreţi, ei constituie vârful piramidei. Aşa că sarcina mea era să desemnez şi să interacţionez cu şefii de catedră pentru toate cele 36 de facultăţi academice ... Trebuia să cunosc foarte bine şi restul universităţii şi să ştiu care sunt punctele noastre tari şi cele slabe şi unde putem năzui să generăm noi rezultate prin angajarea de oameni şi prin pătrunderea în noi domenii, lucruri dintr-astea. Deci eu trebuia să supraveghez repartizarea şi dezvoltarea resurselor facultăţii, a personalului acesteia şi să-i asigur sprijinul necesar.»
Deşi oficial e pensionar Joe îşi păstrează un birou în campus şi se află acolo aproape în fiecare zi. Am observat că saitul facultăţii de fizică încă îl mai menţionează conducător al unui grup de cercetări.
«De fapt asta nu trebuie luat prea ad litteram», spune el. «N-am mai primit noi doctoranzi de patru sau cinci ani. Îţi trebuie cam cinci ani ca să termini un doctorat şi ştiam că urmează să mă pensionez, aşa că m-am oprit. Nu mai produc un flux continuu de noi absolvenţi. Am încetat să predau acum doi ani. Desigur că interacţionez aici cu studenţii, particip la seminarele săptămânale şi urmăresc ce fac studenţii în domeniul meu general, dar personal nu le mai supervizez tezele.»
Curiozitatea m-a împins să-l întreb ce studiază grupul menţionat pe sait cu denumirea de «Experimentul cosmologic». Răspunsul a fost fireşte fascinant şi – cum ar putea fi altfel? – avea o legătură cu radioamatorismul.
«Chiar acum efortul principal al grupului de astrofizicieni este cosmologia, adică lucruri care au de-a face cu structura la scară mare a universului, Big Bang-ul şi felul în care galaxiile, stelele, planetele etc. s-au dezvoltat după ceea ce acum înţelegem că a fost într-un anumit sens începutul universului actual. Experimentul NASA cunoscut sub iniţialele de W-MAP, W-M-A-P s-a numit la început MAP, Microwave Anisotropy Probe. A fost un experiment proiectat aici la Princeton şi realizat împreună cu studenţii, cu absolvenţii şi cu echipa de la Centrul de zboruri spaţiale Goddard. W-ul a fost adăugat pentru că recent decedatul meu coleg Dave Wilkinson a fost conducătorul proiectului, care acum se numeşte Wilkinson Microwave Anisotropy Probe. Ei examinează radiaţia descoperită de fapt în laboratorul Bell în 1965 de Penzias şi Wilson, aşa-numita radiaţie neagră 3 Kelvin, acum o reminiscenţă a Big Bang-ului, iar experimentul W-MAP în esenţă a depistat acea radiaţie. Este ceea ce constituie într-un fel limita extremă a sensibilităţii oricărei comunicaţii spaţiale, pentru că înseamnă că, chiar de ai construi un receptor perfect şi l-ai îndrepta spre cerul îngheţat, nu vei vedea niciodată zero, ci câteva grade Kelvin ale temperaturii zgomotului, ceea ce furnizează o limită extremă a sensibilităţii când lucrezi prin EME sau faci orice altceva cu antenele tale – comunicaţii prin satelit - atunci când antenele tale sunt îndreptate în sus. Deci asta prezintă un oarecare interes şi pentru radioamatori.»
Ceea ce a permis o tranziţie perfectă a discuţiei despre cariera paralelă a lui Joe, aceea de radioamator.
«Am fost autorizat în 1954 şi am fost foarte activ ca ‘ham’ în timpul liceului şi chiar şi în anii de colegiu», îşi aminteşte Joe, «însă când m-am apropiat de absolvire am lăsat radioamatorismul la o parte. Dar mi-am păstrat tot timpul autorizaţia activă; atunci când am petrecut un an sabatic în Australia am avut un indicativ VK2, iar când în regulamentul FCC s-a introdus permisiunea de a se solicita un anumit indicativ nealocat eram la UMass-Amherst ... am cerut K1JT, şi am fost foarte mulţumit că l-am obţinut.
Ieşeam în eter cam o dată pe an şi făceam 1-2 QSO-uri, sau din casa fratelui meu ... dar timp de mulţi ani nu am avut o staţie acasă. Însă atunci când am ajuns decan al facultăţii am revenit cu adevărat în benzi. Aveam nevoie să mă îndeletnicesc cu ceva când ajungeam acasă, ceva care să-mi îngăduie să uit de toate acele probleme şi de toate facultăţile care mă tracasau», spune Joe râzând, «şi a fost amuzant să reaprind vechea pasiune. Unul dintre primele lucruri pe care le-am descoperit a fost că dacă ai învăţat telegrafia de copil n-o mai uiţi, încă mă mai descurcam la 20 de grupe pe minut, pentru ca să revin rapid la 30 de grupe sau cam aşa ceva.»
Deşi a început în unde scurte telegrafie, spune Taylor, el şi fratele său au descoperit curând VHF şi UHF. »Şase metri şi doi metri erau în anii aceia principalele noastre benzi», îşi aminteşte el, «iar VHF mi-a rămas la inimă, aşa că atunci când mi-am reluat cu regularitate activitatea în eter de la staţia mea de acasă ... Mai întâi am cumpărat un transiver, am întins o antenă de sârmă şi am ieşit în unde scurte, dar curând eram din nou şi în benzile VHF, şi acum sunt mai cu seamă interesat de acestea.»
Desigur că asta este pe undeva o subestimare, pentru că revenirea lui K1JT în VHF a dus la crearea seriei de programe WSJT, care a revoluţionat moduri de lucru exotice ca cele prin reflexia pe meteoriţi şi reflexia pe Lună şi, cel mai important, a permis amatorilor dotaţi cu staţii VHF/UHF de nivel mediu obţinerea de rezultate. L-am întrebat cum s-a ajuns aici şi mi-a explicat că se datorează aplicării radioamatorismului la ceea ce învăţase pentru experimentele care au condus la câştigarea premiului Nobel.
«M-am gândit mereu în anii în care n-am fost prea activ ca radioamator că ar fi amuzant ca unele dintre tehnicile pe care le folosim în radioastronomie să fie aplicate pentru detectarea semnalelor extrem de slabe şi, în special, pentru extragerea acestor semnale modulate din zgomotul de fond mult mai puternic – căci acest lucru îl face un radioastronom care studiază pulsarii –, detectarea semnalelor foarte slabe dar modulate din zgomotul de fond şi, la urma urmei, asta încercăm să facem şi în comunicaţiile de radioamator cu semnalele slabe.»
Când în sfârşit a avut suficient timp pentru a fi din nou activ în benzi Joe a început să lucreze şi la ideea pe care o purta de multă vreme în minte. «Am fost interesat să aplic tehnicile învăţate în munca mea profesională la radioamatorism, astfel că în 2000 am început să elaborez scheme care ne-ar permite să lucrăm prin reflexia pe meteoriţi şi apoi prin reflexia pe Lună folosind procesarea semnalelor digitale, DSP. Calculatoarele deveniseră deja omniprezente şi ieftine, mulţi amatori le aveau, şi mi-am dat seama că dacă ar exista un program corespunzător ar fi posibil să lucrăm prin meteo scatter cu tehnici de modulaţie digitală folosind un echipament de radioamator obişnuit şi că ar fi mult mai eficient şi mai uşor decât în telegrafie sau în SSB să realizăm legături complete prin meteo scatter cu acest gen de echipamente. Apoi mi-am dat seama că aceleaşi lucruri ar putea fi făcute şi prin reflexia pe Lună. Rezultatul a fost o serie de programe de comunicaţii digitale, cunoscute sub numele generic WSJT, care dă posibilitatea chiar şi unor staţii care produc semnale slabe în VHF să lucreze prin reflexie prin meteor scatter practic la orice oră, iar staţiilor care au 300 de waţi să obţină rezultate prin reflexia pe Lună.»
Joe notează că WSJT nu este numai pentru VHF. «JT-65 (modul de lucru WSJT pentru reflexia pe Lună) a devenit popular şi în unde scurte. În general în banda de 20 de metri oamenii se adună în jurul frecvenţei de 14076 kHz şi aproape în oricare zi a anului dacă asculţi pe 14076 vei auzi amatori transmiţându-şi indicativele şi stând la taclale cu JT-65. Funcţionează foarte bine şi în 160 de metri şi, dat fiind că 160 este o bandă cu semnale slabe, dacă încerci să lucrezi DX-uri constaţi că modul este eficient şi acolo. Băieţii de la microunde l-au folosit şi ei pentru chestii ca cloud scatter în banda de 10 gigahertzi.»
De la WSJT la WSPR
WSPR, proiectul actual al lui Joe, este focalizat pe raportarea automatizată a deschiderilor de propagare în benzile de unde scurte. WSPR înregistrează balize de mică putere auzite în eter şi le poate semnala pe o hartă. Semnalările pot fi postate şi pe o pagină de internet, arătând cine pe cine a auzit, ambele într-o formă tabelară pe o hartă. Pe ecran clicul pe indicativul unei staţii îţi arată nu numai care este locaţia staţiei respective, dar şi cine a fost auzit acolo şi cine a auzit transmisiunile sale.
Joe a explicat că proiectul a fost iniţiat ca urmare a unei solicitări de la un QRP-ist din emisfera sudică, primită cu un an înaintea interviului nostru. «Mi-a scris cineva din Noua Zeelandă», îşi aminteşte Taylor, «spunea ‘mulţi dintre noi ne ocupăm cu aceste experimente, de a activa un fel de semnale-baliză în eter pentru a vedea cum variază propagarea în decursul anilor. Ce ar fi să existe un mod digital pentru aşa ceva? Ai fi interesat să-l creezi?’ Aşa că am început să mă gândesc la asta, am schiţat nişte idei pe o tabletă şi în cele din urmă am scris un program care funcţionează într-o manieră simplă, devenit de-acum un program pe nume WSPR, o prescurtare de la Weak Signal Propagation Reporter, pronunţat ‘wisper’ (în limba engleză ‘şoaptă’ – nota mea, YO4PX), ceea ce sugerează un lucru bun pentru QRP.
O mulţime de oameni folosesc acum WSPR. Există câteva mici segmente de bandă unde, cu acest program vei auzi, vei vedea semnale care încep să apară în ecran, decodate, pentru că ele sunt emise de cineva din lume. Sute de oameni fac aşa ceva, şi există zile de activităţi speciale când toată lumea merge pe 40 de metri, alteori pe 160. Când nu se întâmplă nimic special banda de bază este 30 de metri. E foarte amuzant şi, totodată, e o bună metodă pentru monitorizarea variaţiilor propagării. De regulă se emite cu cel mult câţiva waţi. Unii emit cu miliwaţi. Semnalele pot fi detectate de programul de decodare chiar dacă sunt cu 10 sau 15 dB sub pragul audibil, aşa că nu auzi neapărat ceva dacă îţi fixezi receptorul SSB pe aceste mici fragmente ale benzii, însă dacă programul este în funcţiune încep să apară indicativele pe ecran.»
Radioamatorismul şi ştiinţa modernă
L-am mai întrebat pe Taylor dacă percepe cunoştinţele dobândite în domeniul radioamatorismului ca fiind încă valoroase în zilele noastre, în lumea ştiinţifică dominată de calculator. «Da, cred asta», a răspuns el. «Nu am nicio îndoială că mai putem genera interes în ştiinţe şi în tehnologie în mintea unor tineri care au trecut prin canalul radioamatorismului. Numărul lor nu este pe atât de mare faţă de cum a fost odinioară ... Copiii interesaţi în chestiuni tehnice tind să fie mult mai mult pricepuţi la calculatoare decât în electronica radiofrecvenţei. Unii dintre ei încă mai ajung şi la radioamatorism, şi cu siguranţă văd dovezi ale unei ‘polenizări încrucişate’ între interesul faţă de radioamatorism şi interesele profesionale ale unora dintre tinerii oameni de ştiinţă în devenire.»
O altă întrebare viza valenţele pe care radioamatorismul le poate oferi celor interesaţi de ştiinţă şi tehnologie, domenii în care se pot edifica cu calculatorul, de pe iPod sau din telefoanele mobile «Radioamatorismul a avut dintotdeauna un anumit gen de activitate realmente important, o satisfacţie personală de oferit, şi anume construcţia DIY (do it yourself, fă-ţi singur). Cred că profesionistul aflat în devenire care va fi priceput în proiectare şi în implementarea de noi tehnologii poate deseori beneficia de un contact timpuriu cu radioamatorismul, în care construirea cu resurse proprii este o componentă intrinsecă. Iar în zilele noastre o astfel de activitate nu presupune neapărat să-ţi construieşti singur toată staţia. Îţi poţi cumpăra transiverul, dar nu poţi ieşi cu el în eter fără să faci o mulţime de alte lucruri, aproape toate cu mâna ta. Ai nevoie de o antenă oarecare, probabil că vei avea nevoie şi de nişte echipamente auxiliare, şi cam toată lumea dobândeşte o oarecare experienţă făcând astfel de lucruri, iar eu cred că cei care au deprins o astfel de îndemânare din pasiune – într-o acţiune doar de dragul amuzamentului – dobândesc de nu puţine ori şi abilităţi pe care le transpun în munca lor profesională.»
L-am mai întrebat pe Joe dacă împărtăşeşte şi el impresia, exprimată de mulţi alţi subiecţi ai interviurilor noastre recente, potrivit căreia ţara noastră duce o lipsă acută de tineri orientaţi spre ştiinţă şi tehnologie, în speţă în radiofrecvenţă şi în domeniile analoage.
«Sunt de acord cu această apreciere. Cred că ... acesta este unul dintre motivele pentru care laboratoarele noastre de ştiinţă şi inginerie sunt populate în prezent într-o măsură semnificativă, mult mai mare decît acum 50 de ani, cu imigranţi recenţi. Este şi acum valabil că America este văzută deseori ca o ţară a oportuniţăţilor pentru oameni din alte părţi ale lumii, oameni a căror instruire îi face dezirabili pentru industrie şi alte îndeletniciri în această ţară. Înseamnă că noi mai suntem atractivi pentru ei, iar politica noastră de imigrare le permite să vină, însă multe dintre aceste locuri de muncă sunt ocupate de persoane venite de peste mări. E bine, ei devin buni cetăţeni americani, dar sperăm că generaţiile viitoare, copiii lor şi o mare parte a copiilor altora vor fi totodată – şi cel puţin în măsură suficientă – interesaţi de lucrurile care ne vor permite să fim independenţi, fără a fi nevoiţi să ne bazăm în permanenţă pe aducerea unui număr important de persoane din alte ţări.»
Ce se află îndărătul acestei lipse de interes pe care îl arată copiii noştri? Să fie oare felul în care e predată ştiinţa în şcolile medii şi în licee? am întrebat.
«Fără îndoială există anumite cusururi în sistemul nostru educaţional», a răspuns Joe. «Ştim că nu întotdeauna şcolile noastre sunt … atât de bune pe cât ar trebui să fie şi la fel de bune ca cele din anumite ţări care sunt concurentele noastre economice în lume. Cu siguranţă nu ne situăm pe primul loc într-o mulţime dintre aceste domenii, şi ar fi cazul să năzuim la mai mult. În plus, mi-e teamă că s-a propagat în ţară, sau cel puţin în rândul unei părţi a populaţiei, un fel de curent subteran anti-intelectual, anti-educaţional. Aş dori să-l văd inversat. Aş vrea să sper că guvernul va putea întreprinde ceva, nu numai pentru a îmbunătăţi atitudinea faţă de ceea ce poate fi obţinut, de beneficiile disponibile dacă vom putea genera învăţământ în toate ramurile, ceea ce va îmbunătăţi competitivitatea economică şi bunăstarea generală a ţării. Ştim că societatea actuală se bazează din plin pe ştiinţa din domeniile medicale şi din alte zone. Avem nevoie de oameni care să-şi dedice anii tinereţii pentru a se ridica la nivelul şi rapiditatea cu care să poată contribui cu generaţia lor la acele lucruri de care următoarea generaţie va avea trebuinţă. Şi trebuie să ne încredinţăm că într-un fel sau altul atitudinea naţională va consta în dedicarea eforturilor în folosul educaţiei, atât din partea educatorilor cât şi din partea celor care trebuie educaţi, elevii - în asumarea angajamentelor necesare.
În încheiere l-am întrebat pe Joe ce le spune tinerilor atunci când le vorbeşte despre carierele lor în ştiinţă şi tehnologie.
«Ei bine, unul dintre lucrurile la care îi încurajez mereu pe tineri când ţin prelegeri în licee sau în alte locuri este ca atunci când devin deosebit de interesaţi de un anumit subiect, poate de ceva despre care au luat cunoştinţă în şcoală, să persiste în acel domeniu şi să-l aprofundeze cât mai mult posibil. Dacă ajungi implicat într-o chestiune care îţi face plăcere - o plăcere intelectuală sau de altă natură -, dacă te implici la un anumit nivel aceasta înseamnă aproape cu certitudine că dacă persişti şi continui vei ajunge bun în acel domeniu şi s-ar putea ca precuparea ta să te conducă spre orizonturi care să devină pentru tine o cale interesantă de muncă în viitor.»
Şi Joe a concluzionat: «Întotdeauna la plecare le urez elevilor ca fiecare dintre ei să aibă norocul pe care cred că l-am avut eu, acela de a permite muncii pe care o depun în viaţă să devină ceva care să le îngăduie să simtă fiecare zi când se scoală de dimineaţă că ard de nerăbdare să meargă la muncă. Probabil că în societatea noastră nu tuturor le este cu putinţă aşa ceva, dar dacă reuşeşti să-l faci posibil pentru tine însuţi te vei bucura pe deplin de viaţă şi vei deveni valoros în ceea ce faci.»
Acasă la
După încheierea formală a interviului nostru Joe m-a condus la el acasă – un drum foarte scurt din campusul de la Princeton – pentru a o întâlni la soţia lui Marietta şi, bineînţeles, ca să-i văd staţia. Familia locuieşte într-o clădire tipică de periferie, cu excepţia antenei array EME pe un pilon de 22 de metri înălţat în curtea din spatele casei. Pilonul se rabatează la 6,7 metri şi există un platformă de lucru instalată la înălţimea de 6 metri pentru a-i permite lui Joe să lucreze la antenele sale fără a le demonta de pe pilon.
În interiorul shack-ului de la subsol poziţia de operare este dominată de două calculatoare (unul dintre acestea rulează în permanenţă pe WSPR), însă o etajeră laterală este plină de diverse convertoare, preamplificatoare, transmatchuri şi liniare.
Pilonul este dominat de array-ul lui Joe format din antene EME pentru 2 metri, patru M2 2MXP28, care sunt antene Yagi cu 28 de elemente polarizate, fiecare având 14 elemente orizontale şi 14 verticale. Pentru a reduce pierderile la minimum Joe foloseşte un program de calculator cu care poate să monitorizeze ambele antene şi să regleze automat polarizarea lor în funcţie de semnalul recepţionat. La emisie el trebuie să aleagă manual între polarizarea orizontală şi cea verticală, însă programul îi poate recomanda pe care dintre acestea să-l aleagă. Pe pilon este montat în vârf şi un beam de 28 de elemente M2 pentru
432 MHz urmat mai jos de 7 elemente pentru banda de 6 metri, un beam K1FO cu 16
elemente pentru 222 MHz şi antene Yagi loop pentru benzile de 903, 1296 şi 2304 MHz. Mai există şi un dipol la înălţimea de 15 metri pentru WSPR şi alte utilizări în unde scurte, precum şi un radiator primar de la o antenă Mosley pentru trei benzi pe un pilon separat montat pe acoperiş. În plus Joe îşi foloseşte pilonul alimentat la bază pentru a lucra în banda de 160 de metri.
(Surse: CQ Magazine, paginile WSJT, WSPR)
* * *
Alte articole despre Dr. Joe Taylor K1JT:
Alte articole despre radioamatori, inventatori celebri şi personalităţi marcante:
