24 ianuarie 2010

 Din istoria comunicaţiilor radio

Tragedie în nordul Arcticii

Dirijabilul Italia, Umberto Nobile şi Giuseppe Biagi

de   Mark Solomon, KQ0A cu Philip Cala-Lazar, K9PL
...
Traducere şi prezentare de Francisc Grünberg YO4PX  
 
  
În 1928 s-a desfăşurat în nordul Arcticii o dramatică acţiune de salvare a supravieţuitorilor dirijabilului Italia. Această acţiune s-a putut realiza în bună parte datorită contribuţiei unui radioamator rus necunoscut, Nicolai Schmidt, primul care le-a auzit apelul de ajutor. Înaintea construirii unor avioane rezistente au fost folosite dirijabilele pentru călătorii de explorare la mare distanţă în Arctica. Unul dintre acestea, Norge, proiectat, construit şi comandat de generalul Umberto Nobile, a realizat primul zbor transpolar încununat de succes în primăvara anului 1926, parcurgând distanţa de la Kings Bay în Spitzbergen până la mica aşezare Teller din Alaska. Roald Amundsen, celebrul explorator polar norvegian şi exploratorul american Lincoln Ellsworth au făcut amândoi parte din echipajul acestui zbor, care a atras atenţia întregii lumi.  


Echipajul generalului Nobile
La scurt timp după aceasta generalul Nobile a alcătuit o echipă pentru a se reîntoarce în Arctica. În primăvara anului 1928 el a părăsit Roma la bordul dirijabilului său Italia (aeronava-soră a dirijabilului Norge) şi s-a îndreptat din nou spre Kings Bay, dat fiind că hangarul lui Norge era disponibil, iar aeroclubul norvegian îşi dăduse acordul pentru folosirea acestuia. În aprilie a fost survolat oraşul Milano, apoi localitatea Stolp din Germania, Rusia, Finlanda şi Suedia, în drum spre Vadsø, pe coasta nord-estică a Norvegiei. Vremea a fost de la bun început destul de furtunoasă, Italia a necesitat din această cauză reparaţii. În data de 5 mai Italia a părăsit Vadsø şi a pornit într-un zbor de cincisprezece ore spre Kings Bay, unde din cauza vânturilor puternice aterizarea a trebuit să fie amânată, iar nava a suferit noi deteriorări. Italia avea o lungime de 106 metri şi un diametru de 19,47 metri. Ascensiunea ei era asigurată de 18.500 metri cubi de hidrogen, iar cele trei motoare Maybach de 250 c.p. care acţioneau elicele îi imprimau o viteză de peste 100 km./oră.
Echipamentul radio includea un emiţător Marconi RA8 şi un receptor Marconi RA6, produse ale unei serii de aparatură radio construită pentru aviaţia militară. Emiţătorul RA8 era dotat cu două tuburi pe vid Osram-Marconi T250 care produceau o putere de ieşire de 300 de waţi într-o plajă de frecvenţă între 600 şi 900 de metri. Antena loop folosită pentru aceste lungimi de undă consta din 100 de metri de sârmă de cupru înfăşurată în formă de fagure. Aparatura radio era alimentată de celule de acumulator care se încărcau printr-un dinam Marelli acţionat de o elice poziţionată în fluxul de aer.

Dirijabilul Italia înainte de plecarea spre Polul Nord

Aparatura de unde scurte a Italiei
Recepţia în unde scurte era asigurată de un receptor englezesc Burndept MK IV cu trei tuburi în vid Mullard S525, cu o plajă de lungime de undă de la 12 la 100 de metri prin intermediul unor bobine interşanjabile. Transmisia în unde scurte se realiza cu o triodă Philips TB 0410, într-o schemă de oscilator tip Hartley. Ea fusese concepută de Ascanio Niutta, I1KX şi de Giuli Salom, I1MT şi producea o putere de ieşire de 5 waţi între 30 şi 50 de metri lungime de undă. Întreaga unitate miniaturizată (care era marcată cu un "S", iniţiala lui Salom) încăpea într-o casetă de lemn cu dimensiunile de 55 x 22 x 25 cm. şi cântărea circa 12 kilograme. A fost instalată o antenă alimentată asimetric, cu una din aripi cu lungimea de 3/4 λ întinsă spre prora Italiei, iar cealaltă de 1/4 λ spre pupă. Italia era utilată şi cu un radio-goniometru Marconi DFM2 bazat pe schema Bellini-Tosi.
Primele zboruri şi prăbuşirea
Primele două zboruri ale Italiei din Kings Bay au avut loc în zilele de 11 şi 15 mai. Depunerile de gheaţă şi problemele cu sistemul de control din timpul primului zbor l-au forţat pe Nobile să revină în Kings Bay doar după opt ore. În al doilea zbor s-au parcurs 1500 de kilometri deasupra regiunilor necartografiate Nicholas II, în cursul căruia s-au adunat date meteorologice, magnetice şi geografice. Vasul de sprijin Citta di Milano (care avea indicativul IGJ) transmitea un semnal-baliză, util Italiei pentru a-şi determina poziţia.
Al treilea zbor a plecat din Kings Bay în ziua de 23 mai, având ca destinaţie Polul Nord. Acesta a fost traversat în zbor în data de 24 mai, la douăzeci de minute după miezul nopţii, când din nacelă a fost aruncat steagul italian şi o cruce de stejar donată misiunii de Papa Pius al XI-lea. Italia a pornit îndărăt spre Spitzbergen la ora 02.20 şi a întâmpinat o vreme extrem de defavorabilă. La un moment dat elevatorul s-a blocat, însă echipa a reuşit să-l repună în funcţiune şi aeronava s-a înălţat la 1000 de metri, străpungând stratul de nori şi răzbătând la lumina strălucitoare a soarelui. Cu toate acestea, la ora 10.25 dirijabilul s-a înclinat spre pupă şi a început o coborâre rapidă spre banchiză. Restabilizarea a fost imposibilă, ca urmare a impactului cu solul cabina de control a fost smulsă din corpul navei. Eliberat de greutatea cabinei balonul şi-a redobândit flotabilitatea şi a fost luat de vânt. Şase membri ai echipajului, prinşi în balon ca într-o capcană n-au mai fost văzuţi vreodată. Locul prăbuşirii, situat la 810 14' nord şi 280 14' est, era o banchiză de gheaţă în derivă în largul teritoriului North East Land din arhipelagul Spitzbergen, în dreptul insulelor Foyn şi Broch.
Dirijabil prăbuşit!
Dintre cei nouă oameni care au supravieţuit impactului mai mulţi erau grav răniţi, inclusiv Nobile, care a suferit fracturi ale mâinii drepte şi a piciorului drept. Pe locul prăbuşirii zăceau resturi zdrobite şi contorsionate ale cabinei principale, un sac conţinând un cort pliant, un sac de dormit şi alimente, inclusiv cutii de pemican şi ciocolată. În total naufragiaţii aveau 65 de kilograme de alimente, dar cu toate acestea situaţia lor era disperată. Banchiza de gheaţă se deplasa rapid spre sud-est. Oamenii au montat cortul şi l-au vopsit în roşu, pentru a putea fi zărit mai bine din aer. Vopseaua a fost recuperată din sferele de sticlă care erau aruncate din Italia pentru a se determina altitudinea, prin măsurarea timpului necesar sferei pentru a se lovi de suprafaţa gheţei. Giuseppe Biagi, ofiţerul radio a inspectat zona impactului, şi-a recuperat mai întâi receptorul de urgenţă, apoi a dezgropat din zăpadă şi gheaţă şi mica cutie în care se afla emiţătorul de urgenţă. 
Cutia salvatoare!
Un tub de aluminiu găsit printre resturile cabinei de control zdrobite a fost înălţat în chip de antenă 1/4 λ, iar o contragreutate a fost întinsă pe gheaţă. Bateriile recuperate erau intacte şi puteau furniza energia necesară pentru 60 de ore de emisie. Biagi a transmis semnalul de primejdie pe lungimea de undă de 33 metri la fiecare 55 de minute, conform unui grafic prestabilit cu Citta di Milano:
SOS Italia Nobile. Pe gheaţă lângă insula Foyn, nord-est de Spitzbergen, latitudine 80 grade 37 minute, longitudine 26 grade 50 minute est de Greenwich. Deplasarea imposibilă lipsă sanie şi doi răniţi. Pierdut dirijabil în altă locaţie. De răspuns via IDO 32.
Viaţa pe banchiză era dificilă. Cortul era prea mic pentru a-i putea adăposti pe toţi supravieţuitorii, iar la un moment dat au fost atacaţi de un urs polar. Finn Malmgren, meteorologul suedez şi-a asumat rezolvarea situaţiei şi l-a ucis pe urs cu un pistol. De-acum oamenii şi-au putut suplimenta alimentaţia sărăcăcioasă cu carne de urs pe jumătate crudă.
Biagi recepţionat lângă Arhanghelsk
Deşi nu au primit nici un răspuns la apelurile lor de ajutor, supravieţuitorii puteau monitoriza pe 32 de metri transmisiunile staţiei de radio maritime San Paolo de lângă Roma (care avea indicativul IDO), din care au aflat de eforturile uriaşe care se depuneau pentru a determina situaţia Italiei. În ziua de 6 iunie, la 12 zile de la prăbuşire Biagi asculta emisiunea de la San Paolo, când a aflat că Nicolai Schmidt a recepţionat apelul său de primejdie. Schmidt, un radioamator rus (indicativul necunoscut), care trăia în satul Voznesenie de lângă Arhangelsk, a alertat autorităţile sovietice, care la rândul lor au transmis informaţia guvernului italian. În cele din urmă s-a realizat şi comunicaţia radio între Biagi şi Citta di Milano în ciuda condiţillor atmosferice precare care duceau la frecvente întreruperi ale legăturii. În sfârşit s-a reuşit transmiterea poziţiei supravieţuitorilor către nava-bază.   
Extaz şi tragedie
S-a pus în mişcare o masivă acţiune internaţională, care includea zboruri efectuate de aviatori norvegieni, suedezi, finlandezi şi italieni în vederea găsirii echipajului. În plus, Uniunea Sovietică a pus la dispoziţie mai multe spărgătoare de gheaţă care să participe la căutare. Localizarea din aer a cortului roşu s-a dovedit extrem de dificilă. Esenţială a fost contribuţia lui Biagi în îndrumarea avioanelor utilate cu aparatură radio spre locaţia lor. În cele din urmă, la 23 iunie pilotul suedez Einer Lundborg a aterizat pe gheaţă cu avionul său Fokker echipat cu schiuri şi a insistat să-l ducă pe Nobile înapoi la Kings Bay. Acest lucru a provocat o enormă mânie, iar Nobile, în calitatea sa de lider al expediţiei, a fost acuzat că şi-a abandonat echipajul. Lundborg s-a întors la locul prăbuşirii şi a ratat aterizarea, izbindu-şi avionul de sol şi rămânând astfel şi el prizonier al banchizei, alături de echipajul Italiei. În data de 12 iulie spărgătorul de gheaţă Krasin a ajuns la ei şi a salvat toţi supravieţuitorii.
În perioada îndelungată dintre recepţionarea semnalului de ajutor de către Schmidt şi identificarea din aer a cortului roşu a avut loc o altă dramă, cu consecinţe tragice. Amundsen s-a oferit să se alăture eforturilor de salvare, dar a fost refuzat de Italia, din cauza intensei animozităţi care exista între el şi Nobile. Cu toate acestea Amundsen a părăsit Tromsö în ziua de 18 iunie la bordul hidroavionului francez Latham cu destinaţia Kings Bay. El şi cei trei membrii ai echipajului s-au pierdut pe mare.
Nobile şi supravieţuitorii echipajului italian s-au întors la Narvik, în Norvegia, unde au fost întâmpinaţi de o mulţime ostilă, care îl învinovăţea pe Nobile de moartea lui Amundsen. S-a strigat "Jos cu Nobile!" şi "Moarte lui Nobile!", în vreme ce acesta cobora de la bordul vasului Citta di Milano pe o platformă îngustă care ducea direct la un vagon de cale ferată, care urma să-l transporte în Suedia, fără să "pângărească pământul Norvegiei călcându-l cu picioarele sale blestemate."
După participarea sa la expediţia cu dirijabilul Italia Giuseppe Biagi a parcurs o carieră militară de succes şi a ajuns şi membru al Parlamentului. În timpul celui de al II-lea război mondial a fost comandant al staţiei de radio din Mogadiscio, Somalia. În 1941 a fost capturat de britanici şi internat în India. În timpul captivităţii a construit un receptor clandestin, cu care el şi colegii săi prizonieri au putut asculta ştirile din Italia. A murit la Roma în 1965, în vârstă de 68 de ani.
Primirea lui Nobile în Italia de către guvernul Mussolini a fost glacială. El a supravieţuit tuturor detractorilor săi şi a murit la Roma în vârstă de 93 de ani. În 1969, când avea 84 de ani, s-a întors la Tromsö pentru a dezveli un monument din marmoră italiană, dedicat celor care şi-au pierdut viaţa în timpul expediţiei şi efortului internaţional pentru salvarea supravieţuitorilor.

Generalul Umberto Nobile

Ne amintim de Italia
Paramount Pictures a lansat în 1969 filmul "Cortul roşu", care înfăţişează tragedia Italiei, cu Peter Finch în rolul lui Umberto Nobile şi Sean Connery în rolul lui Roald Amundsen. Făcând abstracţie de distribuirea Claudiei Cardinale într-un rol romantic, filmul conţine superbe imagini aeriene ale nordului Arcticii, care merită să fie văzute. Pentru radioamatori este de neuitată scena în care Biagi improvizează o rezistenţă frecând un creion pe o bucată de hârtie, pentru a o acoperi cu un strat de grafit.



Tromsö, cel mai mare oraş din regiunea Finmark, este poarta de ieşire a Norvegiei spre nordul Arcticii. Este un oraş vechi, cunoscut pentru universitatea sa, numeroasele sale baruri şi buna dispoziţie a cetăţenilor săi. Aici se află şi sediul fabricii de bere Mack, care se pretinde cea mai nordică berărie din Europa. Din Tromsö se poate ajunge în Spitzbergen cu vaporul şi cu avionul. Fotografia bustului lui Amundsen din acest articol a fost făcută cu ocazia unei călătorii în Spitzbergen, întreprinsă ca urmare a interesului în povestea Italiei, nediminuat de trecerea anilor.
Acest articol n-ar fi putut lua naştere fără ajutorul inestimabil al lui Steinar Aas de la Departamentul de istorie al Universităţii din Tromsö, care m-a îndrumat spre un număr de surse de informaţie noi, pentru mine esenţiale.



Bustul lui Amundsen pe locul de lansare al dirijabilelor Norge 
si Italia în Ny Alesund

                                                          *    *    *

Despre mine

Fotografia mea
Constanţa, Constanta, Romania

ARHIVA ARTICOLELOR

free counters Stats Copyright©Francisc Grünberg. Toate drepturile rezervate. All rights reserved